- În Haiti, stafiile locului se plimbă adesea nestingherite în plină zi. Odată am văzut o ceată de stafii care lucrau pe un câmp de lângă Pétionville. Curăţau de gângănii arborii-de-cafea.
Ea acceptă asta ca pe o realitate şi continuă:
- Oui, oui. Haitienii îşi pun morţii la muncă. Sunt celebri pentru asta. Noi îi lăsăm pe ai noştri cu durerile lor. Şi cu şotiile lor. Nişte neciopliţi, haitienii ăştia. Nişte creoli. Şi acolo nu se poate face baie, au aşa nişte rechini fioroşi. Şi ţânţarii lor: ce mari şi ce îndrăzneţi sunt! Noi n-avem ţânţari aici, în Martinica. Deloc.
- Am observat. M-am şi mirat de asta.
- Şi la noi la fel. Martinica e singura insulă din Caraibe care nu e năpăstuită de ţânţari şi nimeni nu poate explica de ce.
- Poate că-i mănâncă fluturii de noapte pe toţi.
Râde.
- Sau stafiile.
- Nu. Cred că stafiile preferă fluturii.
- Da, probabil că fluturii sunt o hrană mai potrivită pentru stafii. Dac-aş fi o stafie înfometată, aş mânca orice altceva, numai ţânţari nu.
Franz, însă, nu a apărut nici în seara următoare, nici sâmbătă. Vineri s-a dus la cinema, iar sâmbătă, la o cafenea, cu colegul său Schwimmer. La cinema, o actriţă cu o inimioară neagră în loc de buze şi cu gene precum spiţele unei umbrele interpreta o moştenitoare bogată ce interpreta o îngrijitoare săracă. Iar cafeneaua s-a dovedit a fi întunecată şi mohorâtă. Schwimmer vorbea întruna despre cele ce se petrec între băieţi în taberele de vară, iar o târfă rujată, cu un respingător dinte de aur, îl privea şi-şi legăna piciorul, zâmbindu-i cu jumătate de gură lui Franz ori de câte ori îşi scutura scrumul ţigării.
Peste câteva ore, Françoise putu pieptăna, pentru ultima oară şi fără să-l facă să sufere, acel păr frumos care încărunţea doar şi care păruse până acum mai tânăr decât ea. Dar acum, dimpotrivă, numai el impunea cununa bătrâneţii pe faţa întinerită de pe care dispăruseră zbârciturile, zgârcirea, umflăturile, tensiunea, îndoiturile, pe care de atâţia ani i le adăugase suferinţa. Ca în timpurile îndepărtate în care părinţii ei îi aleseseră un soţ, puritatea şi supunerea îi desenaseră cu gingăşie trăsăturile, obrajii strălucind de o nădejde neprihănită, de un vis de fericire, chiar de o nevinovată veselie, pe care anii le distruseseră încetul cu încetul. Viaţa retrăgându-se din ei, luase cu sine deziluziile sale. Pe buzele bunicii parcă se aşezase un surâs. Pe acest pat funebru, moartea, ca sculptorul din Evul Mediu, o culcase sub înfăţişarea unei fete.
E însă prea târziu ca să mă mai plâng; soarta mi-a fost pecetluită. Am jurat şi mi-am închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu. Îmi dau seama cât de nepotrivită sunt pentru viaţa mănăstirească. Zi de zi călugăria îmi face tot mai multă silă; plictisul şi nemulţumirea îmi sunt necontenit tovarăşi şi nu-ţi voi ascunde că iubirea ce-o simţeam mai înainte pentru cineva care era gata să-mi fie soţ nu s-a stins încă în inima mea. Dar e neapărat nevoie să ne despărţim! Stavile de netrecut se ridică ntre noi şi nu trebuie să ne mai întâlnim pe lumea aceasta.
La sfârşit, Diavolul însuşi îl aruncă pe el într-o prăpastie.
Spune-mi oui, copilă, în franceză, spune-mi da, de vrei, şi în chineză. Orişicum vrei, mi-e egal: amoru-i internaţional. Să-mi spui prin flori, să-mi spui prin nas, în şoaptă sau doar în extaz. Spune-mi oui sau yes sau – simplu – da şi tot ce vrei îndată vei avea.
După care el o ucide şi o îngroapă cu ajutorul unui amic.
Pe 5 octombrie 1969 s-a difuzat primul episod din seria Monty Python’s Flying Circus. În mintea mea e momentul de triumf al dadaismului. Cum au putut difuza aşa ceva, nu ştiu.
Mai bine, oricum, se pare că nu se poate. E dincolo de popcult şi mult peste orice tip de umor TV. Zeci de oameni fac un ban bun imitându-i. Dar cine îi moşteneşte, totuşi?
Top 5, deci. Îndată. Mai spun doar despre câţiva dintre cei care n-au prins, din motive prea pestriţe, the final cut. Flaming Lips, Mogwai, Tortoise, The Beta Band, Spiritualized şi Sunny Day Real Estate (emo pe când nu era la modă şi pe când stilul presupunea tone de coaie). Sunt sigur că i-am ratat pe mulţi alţii.
5. Grant Lee Buffalo
Trupă 100% americană, adorată iniţial de critici, ceea ce te condamnă la cvasianonimitate. Au avut vreo două hituleţe – Fuzzy şi Mockingbirds, după care au cam scăldat-o. Porniseră bine, olecuţă folkish, olecuţă bluesy, dar cu mai multe pedale decât congenerii Mazzy Star.
S-au dus dracului in a not so spectacular fashion. În 1998, când au scos “Jubilee”, erau deja conideraţi nişte ratangii de pe la începutul decadei, nişte baladişti fără ambiţie care îşi cam futuseră mojo-ul.
Ce nu voi putea pricepe vreodată este cum au putut să iasă în faţă trupe foarte asemănătoare, dar cu mult sub asta (Gin Blossoms, Hootie&The Blowfish, poate chiar şi Counting Crows, a one album wonder). O să rămân, cred, cu mirarea.
4. Mercury Rev
“Holes, dug by little moles/Angry jealous spies/Got telephones for eyes/Come to you as friends”. Tematică şi versuri zevzec-melancolice, egalate doar de Beck. Maiestuoşi ca U2, fără să fie vreo secundă la fel de declamativi ori de cheesy. Gingaşi, când e cazul, precum Cocteau Twins. Tătucii uneia dintre trupele foarte importante de după 2000, Sigur Ros.
Rădăcini în new wave-ul optzecist, dar şi în psihedelicalele şi în prog rockul de aldat’ (debutul Yerself is steam îţi cam pune neuronii pe bigudiuri).
Vocalist atipic – piţigăiat, pâslos, criptic. Nu se termină vreodată: un album care părea nevrotic acum doi-trei ani se dovedeşte acum glumeţ şi optimist. De găsit în media doar la ore foarte târzii, pe la posturi marginale.
3. Tindersticks
La mijlocul anilor ‘90 mai era o trupă britanică, în afară de Radiohead, care nu-şi bătea capul cu încăierările britpop. Şi ei sunau oleacă altfel – teatral, matur, cohenian.
Cu alte mijloace decât cele folosite de gaşca bristolienilor (Massive, Portishead şi asociaţii) făceau şi ei soundtrackuri pentru filme imaginare.
De altfel, multe dintre clipurile lor sunt fabuloase. Găsiţi aici o povestioară despre un cinema porno, iar dincoace – o mică declaraţie de dragoste făcută unui mare oraş.
Vocalistul Stuart Staples adună jumătate din şarmul trupei, dar ceilalţi nu sunt deloc de neglijat.
Au făcut muzică de film – Nénette et Boni şi Trouble Everyday (înspăimântător). Sunt prieteni la toartă cu cetăţeanul Jarvis Cocker, ceea ce n-ar trebui să ia prin surprindere pe nimeni. Continuă să cânte.
2. dEUS
Să nu fi avut prieteni insistenţi, îi ratam ca la carte. Nici acum nu mă nenorocesc, dar e greu să le conteşti calităţile.
E limpede că meritau mai multă atenţie, dar mi se pare că cei care ţi-i tămâiază întruna le fac un deserviciu. Îi înţeleg, însă, pentru că şi eu procedez la fel.
Îmi par înrudiţi cu Tindersticks, dar cu o notă de demenţă în plus, cu o tuşă mai apăsat experimentală. Sunt excepţionali live – a făcut şi Mircea Toma un lucru bun în Vama Veche, i-a adus acolo.
Au obiceiul să adune cam tot ceea ce e mai bun într-o perioadă dată şi să ducă lucrurile to the next level. Studiu de caz: Vantage Point-ul de anul trecut.
1. The Afghan Whigs
Pentru că sunt the Nirvana that never really made it. Atât.
OK, cred că ştiu care sunt cele mai subestimate trupe din anii ‘90.
“Clasamentul” ăsta e profund subiectiv, veţi găsi – poate – că am trecut prea repede peste unii şi că îmi plac prea mult alţii. Daţi-mi peste degete! Primele cinci poziţii:
10. Space
Nouăzeciştii au dat zdravăn şi salutar în chitări. Generaţia X se maturizase, iar neliniştile ei erau de găsit în mainstream. Când am întrebat-o pe profa de engleză ce e aia grunge mi-a răspuns: ”mizerie, dar poate să însemne şi a-i tuna şi a-i fulgera”.
Ei bine, ăstora de la Space nu le tuna şi nu le fulgera. Erau ironici şi jucăuşi, muzica avea forţă pop împrumutată din anii ‘60, iar vocalistul o scotea din ţâţâni pe Shirley Manson de la Garbage (nu mă întrebaţi de ce consider asta o calitate).
Un singur “hit”, Neighbourhood, şi două albume medii spre bunicele - Spiders şi Tin Planet. Revenirea din 2004 n-a mai interesat pe nimeni.
9. Elastica
Britpop-ul era o chestie destul de macho, aşa că i-au prins bine câteva perechi de palme şi-un “Cine te crezi, bre musiu?” – ruptura dintre vocalista Justine Frischmann şi Damon Albarn a dus la unul dintre cele mai sănătoase albume Blur, 13.
Primul album Elastica (a mai fost unul singur, în 2000) era însă diferit faţă de britpop şi prin altceva: suna punk – Blondie şi Wire sunt influenţele cel mai des aduse în discuţie. Iar includerea unui cântec pe coloana sonoră a cultissimului Trainspotting părea să fi propulsat trupa foarte sus. N-a fost să fie.
8. Stereo MCs
Dacă Vanilla Ice a putut trece drept rapper, de ce să nu poată un alb care chiar ştie să cânte? Toată lumea ştie Connected (Aaaaaa-iiii-aa-i-aaaa-iiii), dar mai toată lumea pare să se fi oprit acolo.
Şi e mare păcat, pentru că precedentul lor album era cel puţin la fel de bun şi pentru că oamenii continuă să cânte la fel de frumos: energie cu ghiotura, pozitivism câteodată inexplicabil, live sună chiar mai bine decât înregistraţi.
I-am şi văzut live, la Fabrica. Erau în sală doar vreo 50 de oameni - a fost cel mai trist concert din viaţa mea, şi nu din cauza trupei. Ea suna cam aşa:
7. Supergrass
S-ar putea să strâmbaţi din nas, dar mie chiar mi se pare că trupa asta a fost/e încă subestimată rău. Locul lor ar fi fost chiar în coasta Blur şi cu siguranţă peste Oasis. Nu s-ar putea plânge că n-au avut olecuţă de succes, măcar în Marea Britanie.
Însă în afara Alright-ului de început şi în ciuda vânzărilor constant bunicele, nimic semnificativ. Poate doar Moving, spre sfârşitul anilor ‘90, să fi fost difuzată cât merita. Oricum, muzica lor e cu mult peste cea a câtorva dintre trupele cu firmă ale decadei.
Clipul pentru Mary e la adresa asta. De pe youtube l-au scos şi e mare păcat, pentru că e unul dintre cele mai bune ever. Premiu de consolare, ceva din 2005:
6. Super Furry Animals
Trupă-cult, dar cam atât. Cu excepţia lui Juxtaposed with U, nu ştiu dacă cineva i-a cântat în heavy rotation. Cred că nu există stil în care să nu-şi fi băgat puţin nasul.
Duc, între altele, foarte departe atitudinea ireverenţioasă a nenilor de la Space şi nu se feresc de politicale, dacă simt nevoia. Foarte prolifici şi foarte constanţi at the same time.
Greu de digerat, mai ales atunci când cântă în velşă (aşa i-o spune limbii?). Dark days/light years e unul dintre cele mai bune albume de anul ăsta. Iar Slow life, din 2003, e o capodoperă:
E în nooooooooi, după cum grăia Loredana în vremea în care până şi divulina protevistă simţea nevoia unor chitări pe fundal. M-a pălit un dor greu de anii ‘90, aşa că mă gândesc la un top 10 al celor mai underrated trupe de-atunci.
Nu-mi stă mie în fire să fac clasamente, dar ăsta va fi doar pe jumătate serios. Şi cred că ştiu, oricum, cine o să iasă pe primul loc. Anyway, aştept sugestii. Între timp, un aperitiv mititel:
La mijlocul acestui album – Potion Approaching ori Fire and the Thud ar fi candidatele – se petrece ceva cumplit: moare o decadă.
Zdrăngăneala cvasiidentică şi inconsistentă a ultimilor 5-6 ani, fraudulos vândută drept ”indie”, primeşte binemeritatul scuipat între ochi. Era deja prea mult şi prea plicticos.
Şi e îmbucurător că bagajele-i sunt împachetate de Arctic Monkeys, cea mai articulată dintre trupele pe bune ale momentului – just a bunch of lads with guitars.
“Humbug” nu e un album-capodoperă. E unul necesar. Multe s-au zis despre injecţia joshhommeiană de adrenalină, despre atmosfera voit mai sumbră şi despre nou-găsita maturitate (afecte şi sexualitate deopotrivă) a vocalistului Alex Turner. Toate sunt nişte adevăruri, toate parţiale.
Ţeapa
Cam aşa s-ar traduce “Humbug” – înşelătorie, păcăleală, ceva caraghios sau absurd. Sens secundar: sabotaj. Ştiu că raţionamentul e şcolăresc, dar chiar mi se pare că titlul e important: facem eforturi, dar hai să nu ne luăm foarte în serios!
Arctic Monkeys sunt, pe de o parte, pupaţi pe frunte de fraţii Gallagher şi de NME, iar pe de alta, priviţi cu superioritate înţepată: un balon de săpun ceva mai mare decât cele aruncate o dată la câţiva ani în ochii puştimii credule (refrenul preferat al celor pentru care succesul e un păcat mai mare decât uciderea pruncilor).
Puşi în situaţia asta, oamenii evită cu graţie capcana automulţumirii şi se comportă precum Blur în 1997 sau precum concitadinii Pulp: dau cu tifla modelor care i-au adus aici şi rămân agitaţi, curioşi, inventivi.
Consecinţele
Cea dintâi e o oareşcare greutate în a înghiţi albumul: “My propeller” şi “Crying lightning”, un-doiul din deschidere, parcă sunt prea declarative: bas mustăcios, percuţie mai degrabă gravă decât jucăuşă (dus e “Mardy Bum”!), versuri voit încurcate: “It’s a necessary evil/No cause for emergency/Borrowed the beak of a bald eagle/Momentary synergy”.
Mai pune rostirea prea pompoasă a refrenului următor (A-N-I-M-A-L/makes my head pirouette /more than I would be willing to confess/D-A-N-G-E-R-O-U-S) şi ascultătorii ocazionali ori cei sceptici găsesc destule motive să exclame, trimumfător: “Ce-ţi spuneam! De rahat!”
De-aia mi se pare că e important ce se întâmplă în a doua jumătate a albumului: câteva perechi de cântece articulate fără greşeală, cu gândul pe jumătate la drumeţiile anterioare ale lui Alex (Last Shadow Puppets), pe jumătate la înaintaşi seminali (Potion Approaching începe de parc-ar fi Nirvana în perioada In Utero).
Cutumele
Gagicile care s-au emoţionat când au auzit prima dată 505 se vor bucura să găsească ceva asemănător – Dance Little Liar nu se grăbeşte nicăieri, armătura cântecului e lăsată la vedere şi străluceşte, iar explozia de final e fără cusur – cu tot cu un solo de chitară cam paseist, dar foarte eficient.
Restul se aşază după preferinţe – Pretty Visitors păstrează energia iniţială a trupei, dar îi adaugă clape dilematice şi vreo patru-cinci ruperi de ritm.
Vocea lui Turner e prelucrată feroce la începutul lui Secret Door, pentru ca după aceea să-şi regăsească timbrul obişnuit şi răpăiala aproape ininteligibilă, iar The Jeweller’s Hands închide domol şi sfătos un album greu de iubit din prima, imposibil de ignorat după.
Repet: nu unul perfect, nu o minunăţie, ci o liniştitoare normalitate. Cea pe care ţi-o dă o maturizare firească, nu una îmbuibată cu steroizi. Al treilea album Arctic Monkeys e exact ceea ce trebuie.
