Overthroned

M-a pălit o nostalgie aproape emo*. După cum bine întreabă cineva pe youtube: remember when MTV used to be a music channel?

*Cum v-au picat psihologii - fani, presupun, Shania Twain şi Michael Bolton - preocupaţi televizual de sinuciderea puştoaicei ăleia emo? Întâi am râs, după aia m-am enervat, acu’ nici că-mi mai pasă. Mă întreb dacă nu cumva Ion Cristoiu are o părere, că doar el le ştie pi tăti dinainte, dintotdeauna. Foarte bun Rogozanu, mă bucur sincer că cineva scrie despre popcult în cunoştinţă de cauză. Everything’s not lost!

 

Management? Aş! Marketing

( MGMT, Oracular Spectacular, Sony, 2008 )

Cum arată, aşa cântă: clovnerii artisticoide şi (auto)ironice, gem de pere cu muşchi ţigănesc într-o singură îmbucătură, un papuc demodat în piciorul drept şi o sanda cu paiete în stângul.

Mai toţi veţi fi auzit până acum “Time to pretend” - şlăgăroasă, ţopăită şi, aparent, fără foarte mari pretenţii. “Let’s boogie”, dară, dar să ţinem minte şi un vers-două, că nu-s chiar proaste: “Let’s make some music/make some money/find some models for wives/I’ll move to Paris/shoot some heroin/and fuck with the stars”.

Dacă s-a mai gândit cineva la Bon Scott spre sfârşitul cântecului (”We’ll choke on our vomit/and that will be the end/We were fated to pretend”), bine s-a gândit: MGMT zdrenţuiesc destul de competent vreo trei sferturi dintre clişeele “rock’n'roll”. Bravo lor. 

Ziggy (guest)Stardust

“Weekend wars” e furăciune pe faţă, fără ruşine ori scrupule. E un Bowie şaptezecist de la cap la coadă, mai puţin păianjenii de pe Marte, iar “The Youth” stă cam în aceeaşi paporniţă. Dar deja îmi pare că lucrurile băltesc niţel, nu-s decât la al treilea cântec de pe album şi îmi reţin un mic căscat.

“Electric Feel” mă vitaminizează puţin, numai că şi aici am câteva obiecţiuni: prea e o clonă a oricărei bucăţi Scissor Sister. Sau, dacă e să le facem şi băbăciunilor un pic de dreptate, a oricărei bucăţi Bee Gees. Adică un pop în falset căruia i s-a administrat un strop de colagen synth. 

Senzaţia electrică e dublată repede de “Kids”, care nu se abate de la regulile de mai înainte, dar care înlocuieşte pantalonii prea strâmţi cu păunii şi electroorgasmele lui Goldfrapp cea din perioada “Supernature”.

Adio, pică frunza

Aceleaşi referinţe, plus încă vreo două-trei, papă şi partea a doua a albumului şi îi scriu în mare măsură epitaful. Pentru că e prea încărcat, prea pom de Crăciun, prea alandala ca să-ţi mai dai seama dacă oamenii ăştia chiar vor să spună ceva sau doar să-ţi arate că ascultă multe stiluri şi că pot face din ele pilaf.

Nimic în neregulă cu fâţâiala de dragul fâţâielii, mai ales că “Oracular Spectacular” nu e deloc prost împachetat, numai că “Time to pretend” e -sincer!- prea bună. Or, albumul o ţine după aia tot în jos, în jos, în jos. Cu o excepţie, poate: “Of moons, birds and monsters”.

D-aia zic că MGMT ar putea el să însemne “management”, însă mie îmi sună mai degrabă a marketing. Că veni vorba, cât mai e deficitul de cont curent? Just teasing

 

The good lads

( Supergrass, Diamond Hoo Ha, EMI, 2008 )

Culoarea (electric blue?) de pe copertă, sacourile şi cravata lui Gaz sunt doar aşa, de chichi: Supergrass au fost întotdeauna în stare să cânte în crâşma de la colţ, dacă au chef. Încă mai fac asta.  

“Era” britpop i-a ţinut, mai mereu, în liga a doua. Răzbunarea trebuie că e dulce - fraţii Oasis sunt nişte caricaturi alcoolizate, Brett Anderson cântă nişte porcării de ţi se face ţie ruşine, Jarvis Cocker nu mai mobilizează masele. Doar Radiohead mai ţin drapelul, da’ ei erau oricum miles ahead.

Uite că Supergrass rezistară. Arctic Monkeys îi invocă la tot pasul pe Noel&Liam, dar când vine vorba să le deschidă cineva concertele nu pe ei îi sună, ci pe ai noştri. Unde mai pui că au furnizat acum câţiva ani un album de o melancolie nepermis de frumoasă, Road to Rouen.

Higher voltage

“Diamond Hoo Ha” e vizibil (în fine, auzibil or wha’eva) mai ghiduş, iar trupa zdrăngăne mult mai energic. “When the sun goes down/I just can’t resist/BITE ME !!!”, cârligul primului cântec, smulge repede un zâmbet complice. Nimeni n-o ia aiurea pe mirişte, ai parte de exact atâta ţipăt şi de atâta chitară cât să n-o sperii pe vecina penticostală, dar să te distrezi şi tu oleacă.

Din exact acelaşi aluat e făcut mai tot albumul. O haioşeală scurtă, la crâşmă cu băieţii, care se poate prelungi în funcţie de cât de bine pică ‘otca. Stare prinsă glorios de bine în “Rough knuckles”.

“The return of Inspiration” binedispune, între altele, şi din cauză că te ia prin suprindere cu o harpă, ca să devină, spre sfârşit, un cântec numai bun de coloană sonoră a nu ştiu cărui spaghetti western. Morricone, anybody?

“Ghost of a friend” e maiestuos-relaxată, cu praf americănesc în sandale şi cu umbra lui Dylan, mare-mare, deasupra: poţi să juri la un moment dat că e un strop de hoţie la mijloc, prea aduce cadenţa a “Like a rollin’ stone”. Ceea ce, zău, nu mă supără deloc.

Balamuc!

Un monument montypythonesc e, însă, “Whiskey and green tea”, pe parcursul căreia un saxofon oarecum jazzy, dar sigur on crack, coabitează cu ceva folclor(?!?) chinezesc şi cu riff-uri din manualul de chitară al lui David Bowie. “I’m watching walkin’, talkin’ dogs/Do karate moves”, povesteşte Gaz, aşa că n-ar trebui să te mire peste vreun minut şi jumătate că l-a luat la alergat, din motive nelămurite pe deplin, taman William Burroughs. Cunosc pe cineva pentru care ăsta ar fi Raiul. Ascultă cu plăcere şi Supergrass.

Fumatul ucide?

Atenţie mărită la minutul 1.54. O ucide el fumatul, dar punkul mântuieşte. Şi o întrebare: n-a trecut prea mult de la Nirvana? Where the fuck is the new seminal band??? Aştept sugestii.

floating (8′31”)

Titlul sună ca o premoniţie: I will possess your heart.

Intro-ul e mai lung decât cânticul propriu-zis, care nu e nici el o capodoperă.

Atunci de ce nu-mi mai iese din cap?

Cârcotesc

( Funk Rock Hotel, Fabrica, 26/27 aprilie 2008 )

“Asta e doar inceputul”. Cu promisiunea asta m-a asaltat via e-mail Oana Stanoevici, PR, vreme de o saptamana, in conditiile in care aveam de gand sa ma duc oricum la Fabrica. Prejudecatile mele despre “comunicatori” sunt intacte.

“Funk Rock Hotel”, inteleg, se vrea un mini-festival autohton, in trena mai solidelor B’estfest, Coke Live si Stufstock (Tricky! Tricky! Tricky!!!). A iesit doar pe jumatate, cu OCS, Zob, Trupa Veche, The Mood si Timpuri Noi.

Pe la vreo noua seara, nici tipenie in Fabrica: Jiji-cel-organizator sta sa faca un atac de cord, umbla abulic prin tot clubul si vorbeste precipitat. Pana pe la vreo zece si jumatate se mai strange ceva bobor. Nu mult, vreo suta de oameni - “tara mica, cateva mese”, dupa cum il invoca Vlase pe Dinica.

Zob

Scurt, energic, coios. Clasicele “Radio punk”, “Drumurile noastre”, “Telenovele”, intre care intercaleaza bucati de pe un viitor, necesar, album. Sunt in engleza (”am reusit si noi s-o invatam”, zice Vlase) si suna cum trebuie. Mi-a placut mult “Get naked”. Vlase exagereaza cu anticlericalismul - o spun taman eu, care ma tratez de Paste cu “God delusion”. Dupa fiecare cantec intreaba cand urmeaza sa invie “Nea Gigel ala”, ne spune ca nu crede in Biserica (nici eu, but give it a rest), etc. Dar Zob suna la fel de solid ca intotdeauna. 7 out of 10.

The Mood

Shortcut da aprobator din cap cand le aude chitarile, eu ii spun ca ma tem sa nu futa vocalistul muzica. Vocalistul nu fute muzica - e una dintre putinele trupe romanesti care nu suna anapoda cand canta in englezeste. Pustimea indie se pune pe lucru, oasele incep sa paraie, sounds like a real rock gig. Intrerupt brutal: s-a spart toba mare. Timp de vreo juma’ de ora - patruj’ de minute ne tratam cu muzici straine, bajetii din trupa se scuza. Putin, da’ bun - bine insurubat in contemporaneitate, agitat, zgomotos. Piesele cam seamana intre ele, dar au tot timpul din lume sa creasca. Ii spun vocalistului ca mi-a placut, se bucura. 7 out of 10.

Trupa (cea mai) Veche

Nu-nteleg ca cauta un Cotabita wannabe si ciracii sai intr-un concert rock. Ma enervez de la bun inceput - suna de parca n-au fost acceptati la Mamaia. Penibil, chinuit, odios. Ma duc in bar, caci nu ma mai tin nervii, dar si-acolo tot pe ei ii aud. Macar in surdina, imi spun, si mai torn pe gat o cinzeaca. Imi vine sa le crap pe rand capul. Pe scurt, pentru ca nu ma pot abtine: muie, ba, mars inapoi in preistorie! -8 out of 10.

OCS

In nota obisnuita. Amariei, plictisit-arogant, Nucu - disgustingly sidelined. Nimic in plus, nimic in minus. Imi zic, pentru a mia oara, ca vreau ca cineva sa-si dea seama ce poate cu adevarat Nucu si sa-l lase sa-si faca de cap. 5 out of 10.

Timpuri Noi

There are no words. Cam ca aici, ba chiar mai bine. Shortcut s-a declarat groupie la sfarsit, eu de-abia imi mai trageam sufletul. Mica enervare: dintre copilandrii care se dadeau de ceasul mortii la OCS sau la The Mood, jumatate s-au carabanit repede. Vreau Timpuri Noi pe stadionul Wembley!!! 10 out of fucking 10.

Asadar

Intentii bune, erori de calcul - destule. Nu te poti astepta sa umpli sala in noaptea de Inviere intr-o tara habotnica precum Romania (foarte haioase cuplurile care veneau dupa 12 “cu lumina”). E pacat, pentru ca Timpuri Noi, Zob si The Mood merita un public mai bun. Tot raul spre bine, insa - intamplarea a avut un parfum intimist, family-like, chit ca zgomotul era profund si sanatos. Nu inteleg, dupa cum spusei, ce-a cautat o trupa proasta de pop lesinat la un minifestival rock. Proiectiile video, subtiri. Lumea, OK. Daca se mai tine, ma mai duc.

P.S.: scriu pe graba si la un calcularetz care n-are diacritice, n-am timp sa recitesc, sa iertati eventuale faulturi logice. Merry Christmas or wha’eva!

La modă

( Foals, Antidotes, Transgressive, 2008 )

Regina Elisabeta a Marii Britanii îi îndrăgeşte. Nu chiar ca pe câinii ăia (corgi?) care i se tot încovrigă printre picioare, dar orişicât… If anything, Foals mi-au îmbogăţit vocabularul, căci până la ei habar n-aveam cum se spune “mânji” pe englezeşte.

Decada asta, termina-s-ar odată!, abundă în trupe cu nume care mai de care mai caraghioase. Oxfordienii noştri au măcar o urmă, sanitară, de autoironie - adicătelea îşi ştiu lungul nasului şi nu se recomandă, nărod-gallagherian, drept cea mai bună trupă din lume.

Pentru un asemenea statut (o tâmpenie ouată, anyhow - my best band in the world e cea mai cea cretinătate pentru altcineva) trebuie să munceşti, neică!

myspace.com/foals = warning shot

Aşa că începi, ca mai toată lumea, săpând tranşee prin world wide web. “This is a/warning shot” (”Electric Bloom”) e primul lucru pe care-l auzi, iar avertismenul e binevenit. Cică ar fi “snotty art school dropouts hungry for the dollar”, care sună ca “whatevahr”. Dolari cred c-au început să facă. Cum sună, totuşi?

Păi, dacă tot deterăm peste “Electric Bloom”, să zicem că nu prea convinge - vocea e afectată şi făr’ de coi, iar eternul cinel “indie”, de găsit la încă vreo 764.293.098 de trupe mă face să-mi fie dor de raveri. Erau mai oneşti, iar pastilele lor justificau cât de cât excesul de ”tuncţi! tuncţi! tuncţi!”.

Bine, măcar, că nu tot albumul e aşa - “The French Open” face în deschidere o piruetă de filarmonică (tromboane, trompeţici), o coteşte apoi într-un reggae-flavoured neopunk şi se stabileşte ferm în pop. Funcţionează fără greş, în ciuda textului în frangleză, cu totul de neînţeles.

copy/paste

Reţeta e, math-rockisheşte, duplicată pe tot parcursul albumului. Dacă-l asculţi pentru prima dată pe drum, nu prea poţi spune which song is which. Şi dacă vi se pare că Foals seamănă cu Battles, e deoarece chiar seamănă, fără să aibă însă răbdarea şi experienţa americanilor.

Am pomenit de eticheta math rock. Simt nevoia să adaug că minimalismele repetative supără mai puţin decât m-aş fi aşteptat şi că “disappear”, silabisit maniacal în “Olympic Airways”, are rostul dumisale: înşurubează foarte bine piesa.

Singurele excursii mai lungi de cinci minute: “Big big love” şi “Red Socks Pugie”, lăudabile: mai meditative, mai introvertite decât restul, chit că potenţialul de ţopăială rămâne intact.

“Ballons” vine să întărească hype-ul internautic provocat de “Cassius” (”it’s over/you’re second best/second best/second best”) ori de “Mathletics” şi să-i fure pe adolescenţii de-acum pentru un al doilea, mai bun, album. Se prea poate să le iasă. Nici ăsta nu e chiar de lepădat.

 

Prospături gata storcite

( These New Puritans, Beat Pyramid, Angular,2008 )

Ambiţii mari, rezultate neglijabile. Un album foarte pestriţ, salutat de NME drept unul dintre pilonii “viitorului val”, dar ce album nu primeşte un astfel de tratament din partea NME? “Beat Pyramid” ar putea fi recomandat, în cel mai bun caz, drept “a lovely mess”, dar nici măcar asta nu e.  

Gazetele spun c-ar fi ”schooled in cool”, au scris un cântic pentru nu-ş ce prezantarisire de modă, au un asumat aer de tocilari frecventabili, dar mai e mult până departe: ălora de la Velvet Underground le-a ieşit (şi) pentru că se pricepeau foarte să cânte.
   
Ia muzica de-ţi place (post-punk, electronica, un strop de hip-hop). Amestecă stilurile până când le doare capul şi le dă sângele pe nas, după care strecoară preţiozităţi fără sens-”Infinity’s not as fast as me” (how fast is infinity, anyway?) sau downright idiotic-”Every number has a meaning”. Repetă orice astfel de constatare până la plictiseala absolută. 

Nu insist asupra vocii - singura calitate e accentul apăsat englezesc. Dar, cum rareori ascult ceva din Burkina Fasso, nu mă impresionează cine ştie ce.

Totul, fireşte, trebuie să fie supraprodus. Pe ici, pe colo, ai impresia că Timbaland s-a distrat cale de vreo două ceasuri, după o noapte în care băuse prea mult. În alte locuri jur că simţi ritm de manea. Sună atât de chinuit încât pe la jumătatea albumului îţi vine să dai cu el de pământ.  
   
Puţinele momente interesante (”Numerology”, în ciuda versurilor inepte, “Elvis” ori “Colours”) abia respiră sub greutatea celorlalte. Un album foarte stors, o trupă care pare chitită să devină The Stupid Klaxons.

La mulţi ani!

Împlineşte 50 de ani. Nu e, cum credea mama, “un simbol satanist”. Dimpotrivă. Ziceţi şi voi dacă nu e mai mişto decât tricourile cu Che!

Şi nu, nu hippioţii l-au inventat - ei aveau doar să-i injecteze prima doză de marketing. Cea letală is still in the works.

La început, pe 4 aprilie 1958, era insigna Campaniei pentru Dezarmare Nucleară din Marea Britanie. Afişată în public pentru prima dată în Trafalgar Square. Unde altundeva?

Mulţi i-au cântat prohodul, dar când Cogeamite Găligan (formerly known as Vexxatu Vexx) îşi încheie SMS-urile cu “Pace!” ştii că n-au dreptate.

Anarchy? In fuckin’ Romania???

N-am răbdare să intru în detalii - povestea e redată cel mai echilibrat, zic eu, de “Cotidianul“.

Preambul: câţiva tiermondişti, profeţi ai încălzirii globale, occidentali plictisiţi şi fără cauză, spuneţi-le cum o vrea sufletul vostru, fuseseră opriţi la graniţă înaintea summitului bucureştean. Poliţia de frontieră a “explicat” că puneau în pericol, apud SRI, siguranţa naţională.

Dacă cinci oameni cu afişe anti-NATO pun în pericol siguranţa naţională, am cam belit-o.

Ăştia au fost întorşi din drum, ceea ce e oricum un abuz, dar nefericiţii care-au reuşit să intre în ţară şi să se ducă la Timpuri Noi au mai dat şi-o raită pe la poliţie - câteva ore de privare de libertate, fără nici o acuzaţie şi apoi - pa, ciudaţilor!, fără nici o explicaţie.

 BĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂIIII!

Eu ştiam că Birmania şi China sunt mari, dictatoriale şi nesigure, dar România parcă e - cu acte şi bagaje - în Uniunea Europeană, mama ei de formă fără fond!

Iar ceea ce mă face să tremur încă de nervi e că agentu’ semianalfabet adus cu anasâna în Bucureşti din cine ştie ce secţie uitată de lume de la Săscăuţii din Deal are acoperire legală.

Legea Poliţiei, mes amis, zice că există “măsura administrativă a conducerii la sediul de Poliţie”. Asta înseamnă că “poţi fi ţinut până la 24 de ore acolo, fără nici un temei foarte clar, fără nici o acuzaţie şi ţi se poate da drumul după aceea fără nici un fel de explicaţie. În intervalul acesta se petrec cele mai multe abuzuri” (Diana Hatneanu, preşedinta APADOR-CH).

Legea delictului de opinie

Ar fi un nume mai potrivit şi o lectură instructivă pentru lăbarii de presă, unii “cu firmă”, care sunt de părere că “bine le-au făcut, mai dă-i în mama lor de comunişti deghizaţi!!!”

Anarhismul, stimaţi imbecili, nu înseamnă trei puştani drojdiţi care se pişă în mijlocul intersecţiei de la Universitate. Daţi şi voi un search “Proudhon” pe google, vă asigur că o să aflaţi lucruri la care bietul vostru neuron, poate singurul, n-a stat să cugete vreodată.

Deci:

1. Legea poliţiei trebuie schimbată: există ceva numit iniţiativă legislativă cetăţenească, în cel mai rău caz.

2. Ministrul liberal de interne are de dat o cârcă de răspunsuri oneste sau are de semnat o demisie.

3. Dacă e adevărat că oamenii ăia s-au luat la cafteală cu paznicul, e de plătit cel mult o amendă pentru tulburarea ordinii publice. Dar cine crede pe cuvânt două sute de handralăi care s-au dus să ia la omor 50 de pacifişti (sau ce-or fi ei), dintre care jumătate erau femei?

Mai înfricoşătoare decât “intervenţia” Jandarmeriei e însă atitudinea cuiva sub 35 de ani: “Mie mi s-au părut dubioşi, n-ai văzut cum arătau? Dacă puneau o bombă acolo”? România profundă mă scoate, încă o dată, din toate ţâţânile. E fricoasă, proastă şi curvă.  O manea de naţiune!