Mărunţişuri

septembrie 10, 2010

Calea Moşilor.

Acasă.

Gloria ei de altădată,  câtă o fi fost, e ireversibil sufocată de blocurile hâde pe care moştenitorii odiosului şi-ai sinistrei abia dacă apucă să le spoiască.

Le întrec în urâciune doar cazinourile, sălile de jocuri şi sediile de bănci. Puzderie. Spală bani cale de vreo trei-patru luni, doar ca să fie înlocuite de alte cazinouri, de alte săli de jocuri, de alte sedii de bănci.

Noi, vorba Porumboiului, facem revoluţie cum putem. O zgâtie (presupun) chinezoaică, numai ochi şi zâmbet, se ţine strâns de mâna bonei, româncă get-beget.

O trăistuţă, o mutră vag familiară. De unde? Aaaaaa, Hannah Montana!

La vreo câteva zeci de metri mai încolo, un băiat de cel mult 14 ani.  Tendinţe de îngrăşare, căutătură plictisită. Pe tricou scrie, jur, “gigolo libre”.

Însă nimeni nu-l ia pe bărbatul din intersecţia cu Dacia. Trecut binişor de prima tinereţe, costum foarte corect, o pălăriuţă Hiroshima (arată exact ca o ciupercă) şi ochelari de soare supradimensionaţi, cam ca ochii de muscă ai închipuitului ăluia de Bono.

Fără nici o legătură, mi-aduc aminte că xx au câştigat The Mercury Prize. Că am furat Grinderman 2. Că a durat ceva până când să intre al doilea mgmt, dar că a intrat mult mai bine decât primul. Că Avi Buffalo au scris deja cântecul pe care ar fi trebuit să-l scrie Coldplay, dacă voiau să rămână cât de cât relevanţi în mainstream.

Oamenii de pe Calea Moşilor have never written a love song. Dar le populează cu naturaleţe pe toate celelalte.

Mut. Din nou

iunie 28, 2010

Aşteptiff: how I started this summer (II)

iunie 10, 2010

Duminică seara, după ce s-a terminat “Zaza” (de la care am vrut să plec de o mie de ori, cine are nevoie de comedii romantice ruseşti?), am avut parte de vreo două ore numai pentru mine. Trei sferturi dintre bucureştenii veniţi la festival se uşchiseră deja, restul găştii era la Arta, iar oraşul începea deja să rumege mai agale: nu se umpluse Le Général nici măcar pe jumătate.

După zece zile în care ai dormit cât să nu leşini, mintea demarează doar dacă e supusă unor manevre simple. Am făcut lista filmelor pe care le-am văzut, le-am subliniat pe cele care au intrat bine, pe primele cinci le-am pus în ordine. De Metropolis am zis, e primul, iar Lang numai de aprecierea mea n-are nevoie. Aşadar:

2. Cum mi-am petrecut sfârşitul verii (Alexei Popogrebsky)

Graţie TIFF-ului i-am cunoscut pe Balabanov şi pe Sokurov, iar rusul de anul ăsta venea pe spinarea Ursului de Argint. Popogrebsky pare capabil să facă film din orice: în cazul de faţă, dintr-o staţie meteorologică de la mama dracului, în Ciuhotka. Îţi mai trebuie doar doi oameni – un puştan confuz şi un vulpoi hârşit.

Primul se fereşte de orice, cale de trei sferturi din film: de răspundere, de maturizare, de plictiseală. Ţopăie pe butoaie, se ia la întrecere cu un iepure, petrece ore în şir jucându-se pe calculator. Celălalt e aşezat, habar n-are ce e un smiley (mi-a pus un mare nod în gât a doua scenă în care se face referire la simbolul ăsta), când şi când pleacă de unul singur la pescuit.

De niciunde porneşte o intrigă aproape detectivistă, pe parcursul căreia stai cu inima cât un purice: cine (şi cum) o să aibă câştig de cauză? Ce-i ţine pe cei doi laolaltă, ce le hrăneşte intimitatea şi ce aprinde conflictul? Tu cum ai fi făcut în locul fiecăruia?

Cadrele largi, lungi şi domoale, montajul cuminte şi scenariul sec – umorul e tot aşa – par furate din cinematografia scandinavă. Sau o fi vorba de fotografiile locurilor: sugerează orice, dar nu dezvăluie nimic. Am ieşit cu inima strânsă şi cu un mare zâmbet trist.

3. Canin (Yorgos Lanthimos)

“Terapii extreme” e una dintre secţiunile noi ale TIFF-ului. N-am prins nimic din ea, dar să-i vezi pe florinpiersicii autohtoni înaintea fiecărui film is about as extreme a therapy as can get. “Umbre”, “Supernova” şi “Fără limită” sunt secţiunile care-ţi scurtcircuitează sinapsele, îţi întorc stomacul pe dos şi te urmăresc cale de ani buni. Cele care-ţi oferă cinema, adică.

“Canin” a rulat sub ştampila “Fără limită” şi nu-ţi dai foarte repede seama de ce. Replica “O pizdă e o lumină puternică” stârneşte râsete stânjenite în public, dar grecoteiului regizor nu-i prea arde de glume – filmul e un studiu hanekenian despre abuz, frică dementă şi despre ce consecinţe poate avea un cuvânt: avion, de pildă. Sau zombie.

Ia o familie, izoleaz-o aproape total (tatăl e singurul care trece dincolo de gard) şi vezi ce se întâmplă. Dacă te ţin balamalele, that is. Căci, încet-încet, începi să te întrebi ce sens au cuvinte foarte familiare: acasă, de pildă. Sau siguranţă. Sau copilărie. Filmat convenţional, didactic aproape, e cu atât mai apăsător.

4. Engkwentro (Pepe Diokno)

Tradus “Răfuiala”. Ceea ce-i atenuează semnificativ din merite. “Clash”, titlul englezesc, îmi pare mai cuprinzător.

De ce ţi-ar păsa de infracţiunile din Filipine? De ce să pierzi o oră şi jumătate din viaţă zgâindu-te la o favelă asiatică filmată “din umăr”, în semiobscuritate? De ce să ai de-a face cu familii şi cu lumi sensibil diferite faţă de noţiunile tale de familie şi de societate?

Pe jumătate documentar, pe jumătate poveste la limită, “Engkwentro” e genul de film care te subjugă sau te dezgustă. Cale de mijloc nu e: camera se contorsionează bezmetic şi-ţi dă vertij, lumina e ocolită, filtrată, ascunsă, jocul e frust şi alert. Dar dacă accepţi convenţia şi te arunci în film, n-are cum să nu te facă zdrenţe.

Diokno, un puştan de 23 de ani, ştie ce face în fiecare secundă şi nu iroseşte nici una: scenariu, cadre aparent anapoda, detalii care capătă sens pe parcurs, eterna alergătură în care pare prinsă toată lumea, nimic nu e întâmplător. Toate se coagulează în finalul cinic şi brutal până la limita suportabilului. Câţiva dintre debutanţii noştri în lung-metraj ar putea să înveţe un lucru sau două de la băiatul ăsta.

Filmul îţi zgârie ochii şi-ţi sfredeleşte urechile. Şi te agăţi de simptomele ăstea, pentru că ţi-e teamă să nu treci mai departe şi s-o iei razna cu totul. Loveşte abia mai târziu, la câteva ore după proiecţie, când te credeai scăpat. Aiurea, abia acum te cuprinde revolta.

5. O soluţie raţională (Jorgen Bergmark)

Dintre filmele din competiţie pe care am apucat să le văd, ăsta mi-a plăcut cel mai mult. Pentru amestecul improbabil de Bergman şi de Almodovar (imagine that!), pentru tupeul de-a lua la puricat crizele unor oameni în jur de 50 de ani, pentru că una dintre crizele cu pricina e întâmpinată cu o soluţie aparent scandaloasă, dar care pare perfect credibilă.

Pe scurt: eşti consilier marital, copiii au plecat de mult de-acasă, cel mai bun prieten e teribil de bleg şi nici foarte deştept. Ce te faci dacă ai început să-i fuţi nevasta? Vă adunaţi tuspatru (tu+nevasta, el+nevasta-amantă) sub acelaşi acoperiş şi aştepaţi să treacă de la sine.

Nu trece de la sine, fireşte, dar meritul suedezului Bergmark e că nu alunecă nici într-o troacă plină de cioace (deşi se râde adesea!), nici într-o dramoletă cu ifose.

Omul găseşte din prima calea de mijloc, detaliul anodin care spune mai multe decât două pagini de scenariu, şi te poartă prin întreaga poveste de nici nu-ţi dai seama că, la o adică, ai putea să păţeşti ceva destul de asemănător la un moment dat. Ce-i drept, Bergmark ne-a avertizat înainte de proiecţie să nu încercăm aşa ceva acasă.

N-am găsit decât trailerul italienesc, prilej pentru care le doresc încă o dată celor care perpetuează practica atroce a dublajului să moară înecaţi într-un butoi cu muci.

Aşteptiff: how I started this summer (I)

iunie 9, 2010

“Muie CFR!” scrie pe un zid de pe Calea clujeană a Dorobanţilor. Cam asta îi trece prin cap şi directorului de la TIFF, Tudor Giurgiu, despre care aflu că e în spital, cu apendicită, la capătul celor zece zile de festival. A zis-o pe unde a avut ocazia, la ceremonia de inaugurare, în presă şi în catalogul festivalului: “Sunt destul de pesimist asupra evoluţiei viitoare a festivalului. Nu sunt foarte convins că oraşul Cluj are nevoie de acest eveniment în egală măsură cum are nevoie de fotbal sau de apărarea altor cauze”.

În cazul în care nu e suficient de limpede, să traduc: stadionul la standarde UEFA e OK. (LATER EDIT: un amic mă trage de mânecă – stadionul lui “U” e din bani publici, nu cel al CFR-ului). OK sunt şi cauzele ecologiste precum Roşia Montană. Dar cu festivalul ce-aţi avut? De ce banii alocaţi de instituţiile locale au venit în buza festivităţii de începere? De ce sunt mai puţini decât cei alocaţi de Sibiu, dintr-un buget mai sărac, festivalului de teatru din oraş?

Despre roşmontagnarzii care ameninţau cu boicotarea TIFF-ului din cauză că printre sponsori se afla iniţial RGMC (Roşia Montană Gold Corporation) ce să zic? Mi-a plăcut să-i văd strânşi ciopor la “Altiplano”, unul dintre cele mai proaste filme din întreg festivalul. Am ieşit pe la jumătate, cu dorinţa de a fi fluierat pelteaua aia simandicoasă şi stângace.

Unul dintre regizori a citit înaintea proiecţiei fragmente dintr-un eseu al lui Ben Okri: devin suspicios când cineva caută proptele faimoase înainte de a-i fi lăsat pe oameni să vadă şi să judece. Prolectultiştii ar fi fost mândri – un portret al indigenului omorât de mercurul omului alb e azvârlit “sfâşietor” într-un râu, drumul fatal al aceluiaşi indigen e străjuit de trâmbiţaşi în costum şi cu peruci groteşti, unui personaj i se înmânează o piatră şi i se spune: “ia-o, îţi va purta durerile”.

Accept multe de la un film, dar nu să mă ia de prost. Iar pe cei care mi-ar spune că problema e cât se poate de acută (şi este!) îi trimit să vadă “Dreamland”, un documentar onest – deşi supraîncărcat – despre cum exploatarea resurselor din Islanda a dus insula în faliment. E vineri, de la ora 20, la MŢR. Mai puţină ideologie şi mai multe fapte, că funcţionează mai bine.

Măgăoaia

TIFF-ul e imens: de la cele trei cinematografe ale începuturilor s-a lăţit până la Bonţida (proiecţie specială cu “Dracula”, n-am ajuns la ea), vreo 800 de invitaţi din străinătate, workshop-uri, educaTIFF – filme pentru copii, unele excelente – alternaTIFF (minifestival de muzică la Zorki) şi competiţie pentru artiştii locali. Purtători de badge-uri (miraculoasa bucată de carton trasă în ţiplă graţie căreia intri moca la filme şi la chefuri) sunt de găsit şi în ultima budă din oraş.

Comparaţia e şcolărească, dar începe să aducă a Metropolis.

Pentru mine, ăsta a fost evenimentul ediţiei. Deşi ştiam la ce să mă aştept, oraşul lui Lang m-a copleşit în sala plină-ochi de la Republica (vă implor, nu-l rebotezaţi “Cinema Florin Piersic!”), iar muzica lui Antonio Bras mi-a intrat fără probleme – Lang însuşi n-ar fi avut probleme cu ea, mi-a zis Nick după proiecţie. Are dreptate.

Fragmentele recuperate la Buenos Aires fac dreptate scenelor de la final (montajul din partea în care oraşul subteran al muncitorilor se inundă devine isteric de-a dreptul), iar amestecul de chitară rece şi Future Sound of London însoţeşte fără greşeală grozăviile din film. “De ce nu se mai fac astfel de filme?” se întreba cineva la ţigara de după.

Mă aşteptam la hăhăieli adolescentine la scenele din grădină sau la bucăţile care par filmate pe repede-nainte: ori a fost muzica prea tare, ori snobăreala prea multă: n-am auzit nimic of the sort. “Metropolis” rămâne una dintre cele mai puternice experienţe cinematografice din viaţa unui om. Proiectat pe ecran mare e şi mai ambiţios, şi mai profund, şi mai apăsător.

Rateuri

Spuneam că festivalul s-a lăţit de nu se poate. Am apucat să văd 34 de filme din 240 şi am o listă consistentă de recuperări necesare. Primul care a căzut a fost, din nefericire, chiar  invitatul cel mare, Wim Wenders. Nu ştiu când o să mai apuc să văd “Until the end of the world” în varianta “director’s cut”, de peste patru ore, dar măcar ştiu că e mai uşor de recuperat decât altele.

Am sacrificat până şi “Aurora” lui Puiu, gândindu-mă că intră el în Bucureşti anul ăsta, pentru sud-coreeanul “Café Noir”, pe care Chirilov l-a tămâiat cu orice ocazie: durează trei ore şi jumătate, e hipnotic-elitist şi am nevoie de alte trei ore şi jumătate de explicaţii. Nu pretind c-aş fi priceput mare lucru.

Au căzut ca popicele şi câteva filme din competiţie, pe care mi le-au înjurat cei care apucaseră să le vadă. Am mers pe mâna lor şi am ratat astfel “Graşii”, care a încasat premiul publicului, “Nimic personal” ori sârbescul “Oraşul diavolului”. Unele o să intre la MŢR, drept pentru care nu plâng în pumnişori prea tare. Topul personal vine într-o zi-două, o să încerc să-l rezolv într-o postare mai scurtă şi mai vioaie.

Singuri pe lume (II)

septembrie 17, 2009

islington

Top 5, deci. Îndată. Mai spun doar despre câţiva dintre cei care n-au prins, din motive prea pestriţe, the final cut. Flaming Lips, Mogwai, Tortoise, The Beta Band, Spiritualized şi Sunny Day Real Estate (emo pe când nu era la modă şi pe când stilul presupunea tone de coaie). Sunt sigur că i-am ratat pe mulţi alţii.

5. Grant Lee Buffalo

Trupă 100% americană, adorată iniţial de critici, ceea ce te condamnă la cvasianonimitate. Au avut vreo două hituleţe – Fuzzy şi Mockingbirds, după care au cam scăldat-o. Porniseră bine, olecuţă folkish, olecuţă bluesy, dar cu mai multe pedale decât congenerii Mazzy Star.

S-au dus dracului in a not so spectacular fashion. În 1998, când au scos “Jubilee”, erau deja conideraţi nişte ratangii de pe la începutul decadei, nişte baladişti fără ambiţie care îşi cam futuseră mojo-ul.

Ce nu voi putea pricepe vreodată este cum au putut să iasă în faţă trupe foarte asemănătoare, dar cu mult sub asta (Gin Blossoms, Hootie&The Blowfish, poate chiar şi Counting Crows, a one album wonder). O să rămân, cred, cu mirarea.

4. Mercury Rev

“Holes, dug by little moles/Angry jealous spies/Got telephones for eyes/Come to you as friends”. Tematică şi versuri zevzec-melancolice, egalate doar de Beck. Maiestuoşi ca U2, fără să fie vreo secundă la fel de declamativi ori de cheesy. Gingaşi, când e cazul, precum Cocteau Twins. Tătucii uneia dintre trupele foarte importante de după 2000, Sigur Ros.

Rădăcini în new wave-ul optzecist, dar şi în psihedelicalele şi în prog rockul de aldat’ (debutul Yerself is steam îţi cam pune neuronii pe bigudiuri).

Vocalist atipic – piţigăiat, pâslos, criptic. Nu se termină vreodată:  un album care părea nevrotic acum doi-trei ani se dovedeşte acum glumeţ şi optimist. De găsit în media doar la ore foarte târzii, pe la posturi marginale.

3. Tindersticks

La mijlocul anilor ’90 mai era o trupă britanică, în afară de Radiohead, care nu-şi bătea capul cu încăierările britpop. Şi ei sunau oleacă altfel – teatral, matur, cohenian.

Cu alte mijloace decât cele folosite de gaşca bristolienilor (Massive, Portishead şi asociaţii) făceau şi ei soundtrackuri pentru filme imaginare.

De altfel, multe dintre clipurile lor sunt fabuloase. Găsiţi aici o povestioară despre un cinema porno, iar dincoace – o mică declaraţie de dragoste făcută unui mare oraş.

Vocalistul Stuart Staples adună jumătate din şarmul trupei, dar ceilalţi nu sunt deloc de neglijat.

Au făcut muzică de film – Nénette et Boni şi Trouble Everyday (înspăimântător). Sunt prieteni la toartă cu cetăţeanul Jarvis Cocker, ceea ce n-ar trebui să ia prin surprindere pe nimeni. Continuă să cânte.

2. dEUS

Să nu fi avut prieteni insistenţi, îi ratam ca la carte. Nici acum nu mă nenorocesc, dar e greu să le conteşti calităţile.

E limpede că meritau mai multă atenţie, dar mi se pare că cei care ţi-i tămâiază întruna le fac un deserviciu. Îi înţeleg, însă, pentru că şi eu procedez la fel.

Îmi par înrudiţi cu Tindersticks, dar cu o notă de demenţă în plus, cu o tuşă mai apăsat experimentală. Sunt excepţionali live – a făcut şi Mircea Toma un lucru bun în Vama Veche, i-a adus acolo.

Au obiceiul să adune cam tot ceea ce e mai bun într-o perioadă dată şi să ducă lucrurile to the next level. Studiu de caz: Vantage Point-ul de anul trecut.

1. The Afghan Whigs

Pentru că sunt the Nirvana that never really made it. Atât.

Singuri pe lume (I)

septembrie 16, 2009

nineties

OK, cred că ştiu care sunt cele mai subestimate trupe din anii ’90.

“Clasamentul” ăsta e profund subiectiv, veţi găsi – poate – că am trecut prea repede peste unii şi că îmi plac prea mult alţii. Daţi-mi peste degete! Primele cinci poziţii:

10. Space

Nouăzeciştii au dat zdravăn şi salutar în chitări. Generaţia X se maturizase, iar neliniştile ei erau de găsit în mainstream. Când am întrebat-o pe profa de engleză ce e aia grunge mi-a răspuns: “mizerie, dar poate să însemne şi a-i tuna şi a-i fulgera”.

Ei bine, ăstora de la Space nu le tuna şi nu le fulgera. Erau ironici şi jucăuşi, muzica avea forţă pop împrumutată din anii ’60, iar vocalistul o scotea din ţâţâni pe Shirley Manson de la Garbage (nu mă întrebaţi de ce consider asta o calitate).

Un singur “hit”, Neighbourhood, şi două albume medii spre bunicele – Spiders şi Tin Planet. Revenirea din 2004 n-a mai interesat pe nimeni.

9. Elastica

Britpop-ul era o chestie destul de macho, aşa că i-au prins bine câteva perechi de palme şi-un “Cine te crezi, bre musiu?” – ruptura dintre vocalista Justine Frischmann şi Damon Albarn a dus la unul dintre cele mai sănătoase albume Blur, 13.

Primul album Elastica (a mai fost unul singur, în 2000) era însă diferit faţă de britpop şi prin altceva:  suna punk – Blondie şi Wire sunt influenţele cel mai des aduse în discuţie. Iar includerea unui cântec pe coloana sonoră a  cultissimului Trainspotting părea să fi propulsat trupa foarte sus. N-a fost să fie.

 8. Stereo MCs

Dacă Vanilla Ice a putut trece drept rapper, de ce să nu poată un alb care chiar ştie să cânte? Toată lumea ştie Connected (Aaaaaa-iiii-aa-i-aaaa-iiii), dar mai toată lumea pare să se fi oprit acolo.

Şi e mare păcat, pentru că precedentul lor album era cel puţin la fel de bun şi pentru că oamenii continuă să cânte la fel de frumos: energie cu ghiotura, pozitivism câteodată inexplicabil, live sună chiar mai bine decât înregistraţi.

I-am şi văzut live, la Fabrica. Erau în sală doar vreo 50 de oameni – a fost cel mai trist concert din viaţa mea, şi nu din cauza trupei. Ea suna cam aşa:

 7. Supergrass

S-ar putea să strâmbaţi din nas, dar mie chiar mi se pare că trupa asta a fost/e încă subestimată rău. Locul lor ar fi fost chiar în coasta Blur şi cu siguranţă peste Oasis. Nu s-ar putea plânge că n-au avut olecuţă de succes, măcar în Marea Britanie. 

Însă în afara Alright-ului de început şi în ciuda vânzărilor constant bunicele, nimic semnificativ. Poate doar Moving, spre sfârşitul anilor ’90, să fi fost difuzată cât merita. Oricum, muzica lor e cu mult peste cea a câtorva dintre trupele cu firmă ale decadei.

Clipul pentru Mary e la adresa asta. De pe youtube l-au scos şi e mare păcat, pentru că e unul dintre cele mai bune ever. Premiu de consolare, ceva din 2005:

6. Super Furry Animals

Trupă-cult, dar cam atât. Cu excepţia lui Juxtaposed with U, nu ştiu dacă cineva i-a cântat în heavy rotation. Cred că nu există stil în care să nu-şi fi băgat puţin nasul.

Duc, între altele, foarte departe atitudinea ireverenţioasă a nenilor de la Space şi nu se feresc de politicale, dacă simt nevoia. Foarte prolifici şi foarte constanţi at the same time.

Greu de digerat, mai ales atunci când cântă în velşă (aşa i-o spune limbii?). Dark days/light years e unul dintre cele mai bune albume de anul ăsta. Iar Slow life, din 2003, e o capodoperă:

Nostalgia

septembrie 10, 2009

E în nooooooooi, după cum grăia Loredana în vremea în care până şi divulina protevistă simţea nevoia unor chitări pe fundal. M-a pălit un dor greu de anii ’90, aşa că mă gândesc la un top 10 al celor mai underrated trupe de-atunci.

Nu-mi stă mie în fire să fac clasamente, dar ăsta va fi doar pe jumătate serios. Şi cred că ştiu, oricum, cine o să iasă pe primul loc. Anyway, aştept sugestii. Între timp, un aperitiv mititel:

Al treilea

septembrie 7, 2009

arcticmonkeys

(Arctic Monkeys, Humbug, Domino, 2009)

La mijlocul acestui album – Potion Approaching ori Fire and the Thud ar fi candidatele – se petrece ceva cumplit: moare o decadă.

Zdrăngăneala cvasiidentică şi inconsistentă a ultimilor 5-6 ani, fraudulos vândută drept “indie”, primeşte binemeritatul scuipat între ochi. Era deja prea mult şi prea plicticos.

Şi e îmbucurător că bagajele-i sunt împachetate de Arctic Monkeys, cea mai articulată dintre trupele pe bune ale momentului – just a bunch of lads with guitars.

“Humbug” nu e un album-capodoperă. E unul necesar. Multe s-au zis despre injecţia joshhommeiană de adrenalină, despre atmosfera voit mai sumbră şi despre nou-găsita maturitate (afecte şi sexualitate deopotrivă) a vocalistului Alex Turner. Toate sunt nişte adevăruri, toate parţiale.

Ţeapa

Cam aşa s-ar traduce “Humbug” – înşelătorie, păcăleală, ceva caraghios sau absurd. Sens secundar: sabotaj. Ştiu că raţionamentul e şcolăresc, dar chiar mi se pare că titlul e important: facem eforturi, dar hai să nu ne luăm foarte în serios!

Arctic Monkeys sunt, pe de o parte, pupaţi pe frunte de fraţii Gallagher şi de NME, iar pe de alta, priviţi cu superioritate înţepată: un balon de săpun ceva mai mare decât cele aruncate o dată la câţiva ani în ochii puştimii credule (refrenul preferat al celor pentru care succesul e un păcat mai mare decât uciderea pruncilor).

Puşi în situaţia asta, oamenii evită cu graţie capcana automulţumirii şi se comportă precum Blur în 1997 sau precum concitadinii Pulp: dau cu tifla modelor care i-au adus aici şi rămân agitaţi, curioşi, inventivi.

Consecinţele

Cea dintâi e o oareşcare greutate în a înghiţi albumul: “My propeller” şi “Crying lightning”, un-doiul din deschidere, parcă sunt prea declarative: bas mustăcios, percuţie mai degrabă gravă decât jucăuşă (dus e “Mardy Bum”!), versuri voit încurcate: “It’s a necessary evil/No cause for emergency/Borrowed the beak of a bald eagle/Momentary synergy”.

Mai pune rostirea prea pompoasă a refrenului următor (A-N-I-M-A-L/makes my head pirouette /more than I would be willing to confess/D-A-N-G-E-R-O-U-S) şi ascultătorii ocazionali ori cei sceptici găsesc destule motive să exclame, trimumfător: “Ce-ţi spuneam! De rahat!”

De-aia mi se pare că e important ce se întâmplă în a doua jumătate a albumului: câteva perechi de cântece articulate fără greşeală, cu gândul pe jumătate la drumeţiile anterioare ale lui Alex (Last Shadow Puppets), pe jumătate la înaintaşi seminali (Potion Approaching începe  de parc-ar fi Nirvana în perioada In Utero).

Cutumele

Gagicile care s-au emoţionat când au auzit prima dată 505 se vor bucura să găsească ceva asemănător – Dance Little Liar nu se grăbeşte nicăieri, armătura cântecului e lăsată la vedere şi străluceşte, iar explozia de final e fără cusur – cu tot cu un solo de chitară cam paseist, dar foarte eficient.

Restul se aşază după preferinţe – Pretty Visitors păstrează energia iniţială a trupei, dar îi adaugă clape dilematice şi vreo patru-cinci ruperi de ritm.

Vocea lui Turner e prelucrată feroce la începutul lui Secret Door, pentru ca după aceea să-şi regăsească timbrul obişnuit şi răpăiala aproape ininteligibilă, iar The Jeweller’s Hands închide domol şi sfătos un album greu de iubit din prima, imposibil de ignorat după.

Repet: nu unul perfect, nu o minunăţie, ci o liniştitoare normalitate. Cea pe care ţi-o dă o maturizare firească, nu una îmbuibată cu steroizi. Al treilea album Arctic Monkeys e exact ceea ce trebuie.

Toate zilele sunt nopţi

septembrie 6, 2009

the-xx

(The xx, xx, Beggars Xl, 2009)

Bietele zile “sunt nopţi până când te văd, iar nopţile strălucesc ca zilele când te visez”. The corniest thing ever, o să spuneţi, şi n-aţi greşi cu mult. Bear with me, I actually have a point. The corniest thing ever e altul: “dacă aş amaneta un gram din iubirea mea pentru tine ţi-aş cumpăra lumea întreagă şi încă ceva”.

Copila de clasa a noua din caietul căreia am furat panseurile de mai sus o fi simţind un fior. Nu vă grăbiţi s-o luaţi peste picior: aţi fost exact aşa şi voi şi ceva a făcut-o să continue, dezarmant şi ingenuu: “scrie fain acest creion, deşi dacă apăs pe el trebuie să am mare grijă”.

Lumea râde invariabil când îi aduc la cunoştinţă descoperirile fetei cu pricina, dar nu ştiu cum se face că acele răspunsuri de oracol şcolar la întrebarea “ce e iubirea?” se leagă în mintea mea de unul dintre cele mai frumoase debuturi de anul ăsta.

Ce e aia xx şi dacă părinţii lui ştie

Nu e XXX, asta e sigur, după cum am avut ocazia să explic cuiva. Nu-mi dă prin cap de ce îi cheamă astfel. Nici nu mă interesează că trec drept trupă “post-dubstep”. Iar faptul că e vorba de puştani abia trecuţi de 20 de ani mi se pare şi el accidental, chit că o oareşcare importanţă are.

Sunt oameni care au remarcat că muzica lor are un puternic parfum londonez. Sunt de acord: îţi dai seama numai din intro-ul sacadat, sigur pe sine, ferm, dar elegant (dum-dum-tchak şi-apoi câteva vocale – nimic mai mult – lungite galeş).

E o muzică făcută din bucăţi mici, şlefuite îndelung. Iar întregul te ia teribil de plăcut prin surprindere, taman ca Londra. Mai exact: beat-uri potolite, urme de R&B pe ici şi colo, percuţie mecanică (însă nu monotonă), chitări pisicoase. Părţile sunt familiare, întregul e excepţional.

Şi vocile!

11 cântece pe tipicul ăsta ar putea părea o plictiseală – e mai degrabă vorba de omogenitate. Cam ca atunci când ţi se scurge mierea de pe tartine pe toate degetele: plăcut. 

Piesele zic, aparent,  despre cum e când stai acasă cu cineva drag: “Watch things on VCRs/with me and talk about big love/I think we’re superstars/You say you think we are the best thing” (VCR).

Sau despre mici drame: “Please don’t say we’re done when I’m not finished/’Cause I could give so much more/Make you feel like never before/Welcome, they said, welcome to the floor” (Heart skipped a beat).

Ori, poate, despre sex: “Maybe I had said/Something that was wrong/Can I make it better/With the lights turned on?” (Shelter, preferata mea).

Ce leagă albumul e însă aerul echivoc, difuz, al aproape fiecărui cântec. Ajută, fireşte, faptul că doi oameni (o ea şi un el) par să dialogheze în contradictoriu pe parcursul tuturor celor 38 de minute de album.

Nu sunt cele mai interesante voci pe care le-aţi auzit, dar sunt printre cele mai potrivite. Mie îmi lasă impresia că nu articulează nimic greşit, că susură, se îneacă, răsuflă şi se suprapun de fiecare dată exact acolo unde trebuie. Studiu de caz: Basic Space, în partea a doua a albumului.

The hype

Veţi fi auzit, poate, din alte surse, că xx sunt surpriza anului. Habar n-am, dar chiar n-are importanţă: they’re just a band, vorba cuiva.

M-aş bucura să nu sufere de sindromul primului album (Air, care ies anul ăsta cu ceva nou, nu par să fi depăşit vreodată “Moon Safari”).

Iarăşi, prea puţin importă – ce avem aici e la fel de intens şi la fel de sincer ca gândul unei puştoaice de 15 ani fără simţul ridicolului: toate zilele sunt nopţi pâncă când te văd, iar nopţile strălucesc ca zilele când te visez.

Whoa!

august 17, 2009

Bob_Dylan_001_030808

New Jersey, vara lui 2009. Plouă, vorba ceea, câini şi pisici. Ofiţereasa de poliţie Kristie Buble (are 24 de ani, e foarte important!) primeşte un telefon impacientat: e un Moş Tărgârţă la mine în curte, în trening şi cu două hanorace!

Ce să facă biata fată? Siguranţa şi încrederea înainte de toate: s-a dus la faţa locului. Şi faţa era tumefiată, dar asta e din alt film. L-a întrebat pe moşotei cum îl cheamă.

- Bob Dylan.

(CLOSE UP ON KRISTIE):Now, I’ve seen pictures of Bob Dylan  from a long time ago and he didn’t look like Bob Dylan to me at all“.

- Bine, Bob, da’ nu mai bine urci cu mine în maşină şi mergem la hotel să verificăm?

Aş fi dat milioane de la mine – şi vreo două zile, for that matter – să pot fotografia mutra fetii în momentul în care şi-a dat seama că tătăiţă nu minţea.

Nu de alta, dar comentariul ei de după, scurt şi de o inocenţă  înduioşătoare, îmi pare cel mai frumos compliment pe care l-a primit taica Dylan în ultima vreme: “Whoa”.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.