Pe pagina lor de pe myspace scrie limpede: no “the”, no apostrophe. Adicătelea, vezi mata, nu-s o trupă din hoarda “the”-urilor.
E adevărat, până la un punct. Două lucruri îi deosebesc de puzderia de guitar bands de pe radiourile lor (ale noastre se mişcă mai greu): un simţ al umorului destul de apăsat şi ştiinţa de-a încropi, cât de cât, un album, nu doar o colecţie de zdrăngăneli care sună, invariabil, la fel, de ai la sfârşit impresia c-ai ascultat acelaşi cântec în loop.
Nu mai e un secret pentru nimeni că rockul noului mileniu e o regurgitare a anilo ‘70-’80. “Cookies”, debutul 1990s de anul ăsta, păstrează în mare parte reţeta franzfernandină – refrene pop, chitări puţin dopate, voce vag androgină. E un album pentru chefurile de liceu, dacă liceenii sunt de la Sava ori de la Mişu.
Cult status
Asemănarea cu Franz Ferdinand&Co. n-ar trebui să mire – vocalistul John McKeown şi-a încercat iniţial norocul cu Yummy Furs, trupă care a dat doi dintre actualii “arhiduci”.
Their cult status e, hence, ceva foarte local. I-or fi adorând beţivii din Glasgow, noi abia acum am făcut cunoştinţă.
Dar “Cult Status”, flegmă t-rexiană, sacadată şi glam, oferă prima mostră a umorului despre care ziceam mai înainte: “My cult status keeps me alive”, zice numitul McKeown timp de aproape trei minute, ca să concluzioneze, spre sfârşit, “my cult status keeps me fucking your wife”.
Mai zbânţuit-sictirte, mai rock&roll-ish, sunt “You made me like it” (care virează, scurt, într-o enumerare REM-like din era “It’s the end of the world as we know it), “See you at the lights” (cel mai pop refren de pe album, la-la-la-uri şi pa-pa-pa-uri galore) şi “Arcade Precint” – e reconfortant să descoperi că n-au uitat de chitara rece sau de backing vocals.
Tăticul suede-ez
Se explică, aveam să aflu, prin prezenţa la butoane a lui Bernard Butler, fost chitarist la Suede.
Odată depăşite hăhăiala semi-alcoolizată din “Risque Pictures”, furtul pe faţă din ultimul LCD Soundsystem (”Is there a switch for that?”) şi trilurile robertplanturoase (”You’re supposed to be my friend”), treaba devine mai gravă, mai profundă şi, happily so, mai aventuroasă muzicaliceşte.
Se simte, destul de apăsat, în “Pollockshields”, unde guest star e o slide guitar pe care o credeai moartă, sau pentru totdeauna ferecată în albumele Radiohead. Tonul e mai relaxat, cântecul are cel puţin două straturi, nu ţi se mai dă cu distorsul peste ochi din prima.
(Ceea ce, şi asta nu par să înţeleagă diverşii “the…” face un cântec mai puternic şi mai uşor de reţinut decât balamucela non-stop, oricât de bine împachetată ar fi ea).
The party’s over, say goodbye
Partea de sfârşit a albumului mi se pare cea mai profundă – pentru că după fiecare beţivăneală vine şi mahmureala, “Weed” are mirosul acelor nenumărate “mornings after” în care te juri că vei trăi cumpătat de-acum înainte şi-n vecii vecilor.
Cu toate astea, textul e de-a-ndoaselea: “Why don’t you try taking drugs again? You were never funnier than you were back then”.
Eu am simţit în asta influenţe Pulp/Suede, dar mi-a trecut odată cu “Thinking of not going”, care se aruncă drept cu capul în zid, direct înapoi în ‘70-ii bowie-sh. Sau Velvet underground-ish, dacă preferaţi.
“Situation”, însă, încheie dându-ţi câteva indicii despre locurile înspre care ar putea să se îndrepte 1990s.
E impecabil construită, creşte şi creşte şi iar creşte ca un aluat de cozonac, găseşte loc pentru mirodenii (pian, for fuck’s sake!!!, bleep-uri contemporane şi un solo psihedelic de chitară), iar vocea categorică şi limpede contrapunctează inspirat hăurile fonice. Definitely the best track there.
