Pe Malakai îi recomandă, cică, Geoff Barrow, de la Portishead. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi se ascut repede simţurile când aud de domnu’ Barrow. A nu se confunda cu un rapper (presupun) american cu acelaşi nume, pe care nu m-am ostenit să-l ascult.
Prin septembrie apare primul lor EP, în decembrie au primul lor concert mai mare – laolaltă cu mai înainte numiţii Portishead, a căror revenire nu credeam s-o mai apuc în viaţa asta.
Până una-alta, ne descurcăm cu ce avem: YouTube şi pagina lor de pe myspace.
Dacă îi recomandă cineva de la Portishead nu înseamnă că sunt nişte emuli – dau destul de tare în chitări, nu par deloc străini de manierismele post-punk, îşi mai bagă nasul şi prin bucătăria cântăreţilor de reggae.
Sample-uri, de asemenea, destule. Sunt din Bristol, ziceam, iar acolo – se pare – îţi dau voie să te apuci de muzică doar după ce demonstrezi că ai digerat retro-ismele de pe trei continente.
Pe drum
Brsitol e la o aruncătură de băţ de Londra, acolo urmează să se “îngraşe”.
I-a adoptat deja mainstream-ul radiofonic: Zane Lowe a făcut dintr-un cântec de-al lor, “The Battle”, single-ul unei săptămâni la Radio 1 (un fel de EuropaFM+ProFM+Radio21+KissFM în ceea ce priveşte audienţa – muzicaliceşte cred că nu au mai nimic în comun).
Cu excepţia mamelor lor, nimeni nu pare să ştie cine sunt. Doi la număr, se recomandă scurt: Gee şi Scott, atât şi nimic mai mult!
Vocalistul, Gee, poartă la fiecare apariţie în public o mască şi o pălărie. Poate aici să aducă niţel a Portishead, căci şi ăia fug de ziarişti ca dracu’ de tămâie.
“The Battle”, ziceam, îi scoase puţin în faţă, dar eu găsesc mai interesantă “Fading World”, o melodie despre Apocalipsă, thank you very much.
De sunat, sună bine amândouă: un fel de Enio Morricone (viori, chitară rece, tremolo-uri) remixat de Leftfield (stop-and-go beats), cu un strop de etos post-punk, după cum ziceam.
Şi, ah!, să nu uit, că doar d-aia pusei titlul pe care-l pusei: Malakai înseamnă “înger” în ebraică.
