Sus Iliescu!

Au educat o generaţie întreagă, iar acum coordonează doctoratele câtorva dintre ăia micii.

Îi ştiu (aproape) pe de rost, am crescut cu ei şi au rămas cu mine. Dar nimic nu m-a pregătit de-adevăratelea pentru concertul lor de vineri, de la clubul MŢR. Am nimerit acolo din întâmplare şi când mă gândesc că era cât pe ce să nu ne ducem mă ia cu ameţeală.

100 de oameni, cel mult. Sala, aranjată anapoda şi pe jumătate goală, părea să-mi spună că aveam să ucid încă una dintre certitudinile copilăriei. M-am grăbit: o trupă mare cântă pentru cinci oameni tot aşa cum cântă pentru sute de mii. Fără rest.

Evereştii

Iliescu şi Artanu’, adică. Exact aşa cum îi lăsasem la concertul de “reunire” de acum vreo câţiva ani. Iliescu dedicat total, iar Artanu’ – zeflemisitor/relaxat. Nici o surpriză aici, doar acea stranie senzaţie de confort pe care ţi-o lasă regăsirea unui flecuşteţ la care ţii ca la ochii din cap.

Artanu’ se joacă magistral cu tine şi cu el însuşi, dansează în continuare ca o ţigancă beată şi cântă de te prăpădeşte. Reconfortant e că are mereu o sticlire adolescentină în ochi şi rânjetul ăla punk, pe care bănuiesc că îl întreţine dormind cu un umeraş în gură.

Sunt ca Lolek şi Bolek – tace unul, începe celălalt. Cred că n-am văzut două firi mai diferite laolaltă şi de fiecare dată când constat că un astfel de amestec merge atât de bine rămân cu gura căscată.

Prospăturile

Aici funcţionează acordul prin atracţie: basistul şi toboşarul “cei noi” (sunt în trupă de vreo câţiva ani) mi-s dragi pentru că e evident că nici cu gândul nu gândeau să cânte la Timpuri Noi, drept pentru care lucrează de le merg fulgii. Borţun, gone and forgotten. Cătălin, fostul toboşar, pierdut prin cine ştie ce neguri.

Sângele proaspăt se simte: basul “Mistreţului”, de pildă, e acelaşi, dar parcă sună mai juvenil, mai jucăuş, mai “Uite ce pot eu să fac! Nu-i aşa că-i mişto?”

Totul, ca urmare, sună mai proaspăt, mai zdravăn, mai cu coi. Se vede că le e poftă să cânte, că se bucură să facă asta, aşa că trec repede în categoria acelor puţine şi rare trupe care au capacitatea să tâmpească un om. Adică să-l aducă în punctul în care nu-i mai pasă de nimic. Că e din cauza ritmului, că e din cauza vocii, că e din cauza hendrix-ismelor lui Iliescu, nu importă!

Revelaţia

Îl cheamă Victor. N-are 14 ani, dar nici mult peste. E un strop de om, ştie versurile pe de rost, nu stă un fir locului şi e limpede că a crescut, ca mine şi ca alţii, cu Timpuri Noi. Artanu’ l-a prezentat drept “noul nostru coleg” şi bine ar face să se ţină scai de el şi să nu-i mai dea drumul decât pe patul de moarte.

Puştiul manevrează, când şi când, o cutie de bleep-uri, beat-uri şi clape graţie căreia rescrie cântecele în aşa fel încât aproape că nu le recunoşti. Şi foarte bine face. Amestecă, precum the mad scientist, new wave, breakbeat, drum&bass, dub şi alte asemenea până în punctul în care îţi reface aproape complet, fără să le omoare, ”Luca”, “Emigrant USA”, “Malu’ Valu’” ori “Vecina”. Şi sună de nu-ţi vine a crede.

La sfârşit m-am dus să-i zic că mi-a rupt gura. Pentru că, deşi sunt convins că ştie câte parale face, merită să audă că e strălucit. Trebuie, trebuie să-l vedeţi la lucru!!!

De final, concluzia lui Jaunetom: a fost mai mişto decât la Muse. N-am fost la Muse, dar îl cred pe cuvânt.