Britpop 2.0

(Klaxons, Myths of the near future, Geffen, 2007)

De-o parte, New Musical Express – istorie glorioasă, reputaţie în scădere (Morrissey i-a făcut praf de curând), vânzări asemenea.

De cealaltă - parcă tot restul lumii, îndeosebi gomoşii păstrători ai tradiţiunilor metalifere.

Arbitru: juriul din 2007 al premiului Mercury.

But whaddafuck is me talking ’bout?

The Klaxons

Sus-numita NME i-a proclamat deja “noii Stone Roses”, dar excitaţiunile săptămânalului ăl mai indie dintre toate ar trebui primite cu o oareşcare circumspecţie. La fiecare două-trei luni cineva de-acolo găseşte un al doilea Mesia şi dă lumii întregi de ştire.

Tot NME le-a lipit de frunte eticheta “new rave”, care e - pe rând – înşelătoare şi cretină. Întâi pentru că ce cântă Klaxons n-are nici o legătură cu Scooter sau Marusha, mai apoi pentru că “new rave” nu înseamnă nimic. Da’ nimic-nimicuţa.

În schimb, premiul Mercury de anul ăsta cântăreşte mult mai greu. Pentru cine nu-şi mai aduce aminte, aproape toţi cei care l-au câştigat au rupt-o puţin (sau mai mult) cu restul plutonului, peste care s-au pişat apoi, copios, de la tribuna câştigătorilor încăpăţânaţi.

De-un paregzamplu: în 1993 a câştigat Suede, în ‘95 - Portishead, în ‘96 – minunăţia aia de Different Class (Pulp). Şi aşa mai departe.

Battle of the bands

Dacă, prin cine ştie ce meşteşug drăcesc, timpul ar fi îngheţat în anul 1995, dar lumea ar fi continuat să facă fel şi fel de muzici, Klaxons şi Arctic Monkeys s-ar găsi în situaţia în care se găseau atunci Blur şi Oasis. Adicătelea poncey rock cu felurite împrumuturi versus Beatles plebeu regurgitat.

Am votat atunci şi votez şi acum pentru gaşca mai snoabă şi mai artsy-fartsy, ceea ce nu înseamnă că nu recunosc meritele celeilalte.

“Myths of the near future” e greu de înghiţit din prima pentru că nu prea ştii de unde să-l apuci. Şi îndelungatele felaţii de care se bucură în public au, mă tem, efect de bumerang. 

Trec în viteză peste “Golden Skans” şi “It’s not over yet”, bucăţile cele mai mai pop (citeşte accesibile), motiv pentru care au şi fost primele single-uri.

Albumul porneşte cu percuţia prăfoasă şi înecată a lui “Two Recievers”, peste care se lungeşte îndată o clapă ameninţător-îmbufnată. Cântecul creşte deştept, fără să sară calul – faptul că o chitară propriu-zisă (chit că e vorba de un bas) se-aude abia după vreo trei minute nu face decât să marcheze diferenţa faţă de restul lumii.

Însă “Atlantis to Interzone”, cu sirena ei isterică şi cu toba brutală, directă şi rea, schimbă violent macazul: they do mean business! Pune şi trei întoarceri de ritm în intervalul a tot atâtea minute, plus contorsiunile vocalistului Jamie Reynolds şi ai găsit nodul întregului album: fie îţi bagi picioarele, fie ţi-au trezit atenţia.

Jucărele

Odată ce-ai trecut de prima jumătate, aia demonstrativă, treaba capătă un apăsat gust post-modern/punk/coital. Lucrurile se relaxează, sunetele se gâdilă reciproc, zâmbetul satisfăcut se lăţeşte pe mutră.

Vezi “Isle of Her”, una dintre bucăţile care justifică declaraţii precum ”we did not steal enough from David Bowie”.  Sau, din aceeaşi categorie, “As above, so below” – Aladdin Sane curat, dacă mă-ntrebaţi pe mine.

Bowie e influenţa cea mai evidentă, dar sunt şi urme de Muse pe ici, pe colo, plus ceva din pofta pentru bizarerii şi excentricităţi a lui Damon Albarn.

“Forgotten works”, bunăoară, are un refren ciordit parcă din “Modern life is rubbish”: “Light the bridges with the lantern/you know something’s going to happen/light the bridges with the lantern… ” şi, înainte să-ţi dai seama, îi îngâni pe stradă, iar lumea se uită la tine ciudat.

That “something extra”

N-aş putea spune însă ce anume îi scoate în faţă, care e – dincolo de influenţele pe care le-am pomenit şi de altele, multe - marca lor.

Într-o privinţă NME avea dreptate. Sunt categoric mai deştepţi decât Arctic Monkeys (albeit in a somewhat obvious way), mai interesanţi decât The Editors, mai profunzi decât Razorlight, mai coioşi decât Kaiser Chiefs, mai aventuroşi decât The Killers. Aş putea s-o ţin tot aşa…

Cred că diferenţa esenţială e în pariul lor: vor să facă,  şi o recunosc fără menajamente, pretentious music for the masses. Debutul anului, in my book. Numai de şi-ar păstra năravurile!