Guşa şi căpuşa

(Arctic Monkeys, Favourite Worst Nightmare, Domino, 2007)

Uitaţi-vă puţin la hainele lor, mai ales la parpalacul “Dolce&Obor” de pe băjetul durduliu din plan îndepărtat.

Când te îmbraci în halul ăsta deşi faci parte din cea mai lăudată trupă britanică a ultimilor ani înseamnă că eşti mult prea sigur pe tine ca să-ţi pese cum arăţi.

Sau că, în ciuda tonelor de bling care te înconjoară într-o asemenea industrie, ai o mare doză de bun-simţ proletar, de reţinere, de modestie chiar.

Vorba lui Liam Gallagher, pe care Arctic Monkeys îl tot invocă drept tăicuţu’ lor spiritual: they don’t have stage outfits, mate, you have to respect that.

Adolescenţi fluorescenţi

Cunoaşteţi povestea – myspace.com, cu toţii în jurul vârstei de 20 de ani, cel mai bine vândut album de la “Definitely Maybe” încoace (again, Oasis!).  Not gonna bore ya wid dat shite, awright?

Nu găsesc că Arctic Monkeys ar fi salvatorii rockului. Am explicat aici de ce numai ideea că rockul are nevoie de salvare mă scoate din pepeni. Dar nici alături de ăia care-i consideră nişte mucoşi irelevanţi nu stau.

Poate c-au avut doar un noroc chior, dar chior trebuie să fii să nu observi că sunt, în cel mai rău caz, fotografia unei generaţii. Făcută cu telefonul mobil, se-nţelege.

Iar faptul că reuşesc să şi cânte – onest, direct, ireverenţios, câteodată cu duioşie - e bucuria cea mai mare şi singurul argument de care am nevoie.

37.38 

Atâtea minute durează “Favourite Worst Nightmare” şi e suficient să-ţi dai seama că “Whatever people say I am, that’s what I’m not” n-a venit chiar de nicăieri. De observat, la repezeală, oximoronul din titlu – iarăşi, un semn că Alex Turner e mai mult decât un puştiulică frumuşel. Chiar se pricepe să-nvârtă vorbele mai bine decât mulţi moşnegi băşinoşi.

“Fluorescent Adolescent”, de pildă, e povestioara tristă a unei dame puţin trecute, who “discarded all the naughty nights for niceness/Landed in a very common crisis”. Aşa că “everything’s in order in a black hole/Nothing seems as pretty as the past, though”. Nu pare mare lucru, dar când adaugi o voce sictirit-amuzată şi un ritm ghiduş tocmai ce-ai executat un mare hit.

Nu mai vorbesc de cârligul “See you later, innovator!” (“Brianstorm”), parcă scuipat cu gândul că se va împământeni în limba de zi cu zi, aia cu accent cockney, obsedată de Man United şi cu burtă de bere.

Sau de melancolia adolescentină, care ştie ea ce ştie, din “Only ones who know”: “I hope you’re holding hands by new year’s eve/They made it far too easy to believe/That true romance can’t be acheived these days”.

Fast forward

Asta e impresia pe care ţi-o lasă majoritatea bucăţilor de pe album – că se grăbesc undeva (Hey, guys! See ya in the charts!). Intri, îţi faci treaba, zici săr’na. Ceea ce nu înseamnă că vreun cântec ar fi leneş/plicticos. Toată zbaterea aia, îndeobşte confuză, care te umple de coşuri la douăj’ de ani e bine ţintită înspre chitări şi tobe.

Ai, carevasăzică, asprimi şi viteză. “This house is a circus” te pune în mişcare una-două, “Brianstorm” porneşte zgomotos, “Balaclava” pune basul să te păcălească puţin – un, doi, trei – după care purcede sincopat, iar “Teddy Picker” comprimă, parcă, toată zbânţuiala lui “Whatever people say I am…”.

De data asta, însă, îşi mai şi trag salutar sufletul. Prima jumătate a lui “Do me a favour”, cu slide guitar şi cu percuţie calmă, ţi se bagă direct în sânge. Iar “505″ a câştigat deja trei sferturi dintre fetele pe care le cunosc. Şi pe bună dreptate, pentru că e o vivisecţie înspăimântător de matură şi un cântec al cărui destin e să umple stadioane.

Aici se produce, de fapt, declicul: nimic în plus, nimic în minus. Muzică de dragul muzicii. You really have to respect that.