Presidents of the USA

(Vampire Weekend, “Vampire Weekend”, Xl Recordings, 2008)

Tocmai ce-au gătat şcoala. The şcoală, s-ar putea zice, căci puţină lume intră la Columbia University şi încă şi mai puţină iese.

Ivy League are, între altele, reputaţia unei fabrici de preşedinţi şi, presupun, morga aferentă.

Iar un nume de trupă precum Vampire Weekend sugerează frizuri-fluviu în “stilul” goth, solouri nesfârşit de plicticoase şi, opţional, un sentiment al damnării pe care numai E. Cioran (din Sibiu) ar fi putut să-l surprindă adecvat în cuvinte.

De-aia te surprind plăcut veselia sâsâită a vocalistului Ezra Koenig, obrăznicia cu care întreabă “Who gives a fuck about an Oxford comma?” sau aplombul ghiduş al primului single, “A-punk”, pe care l-am popularizat acum câteva zile.

Drept pentru care nu pot decât să bănuiesc o intenţie ironică în spatele numelui, în cazul în care n-o fi o expresie americănească pe care n-am întâlnit-o până acum.

The good life

Sus-numitul Ezra Koenig si amicii dumisale o ard prin campus sau, ahem, pe la Cape Cod, se mai îndrăgostesc de cate-o profă (cate-un prof?) şi nu par să aibă coşmaruri din cauză că lumea e rece, neagră şi rea.

E de-nţeles că pe la vreo douăzeci şi ceva de ani nu-ţi stau mintea şi/sau hormonii la dosarul nuclear iranian, iar varianta Vampire Weekend – lumea ca o mare facultate – sună

a) atrăgător

b) familiar.

Atrăgător, pentru că mai toată lumea şi-a dorit, la un moment dat, să râdă, cânte şi danseze for a living, iar mintoşilor ăstora e cât pe ce să le iasă. “Firul naraţiunii” e din mătase sclipicioasă – bună dispoziţie fără vreun motiv anume.

Familiar, pentru că Vampire Weekend vampirizează neruşinat, dar cu ştaif, zdrăngăneli “indie”, reggae rip-offs à la Police, dulcegării brevetate de Paul Simon, puseuri africane sau percuţii pe care Coldplay le-au dus pe culmi de progres (si civilizaţie). Nici eventualul fan Belle and Sebastian nu pleacă nemulţumit.

Teme pentru acasă

Vampire Weekend cântă un popişor-rockuleţ user-friendly, economicos şi detaşat, aproape fără efort şi, cred, fără grija de-a impresiona cu tot dinadinsul. E genul de album care place mult fetelor. Iar iubiţii lor pot strâmba iniţial din nas, dar încet-încet or să se dea pe brazdă, ba chiar s-ar putea să le placă.

Lipsa unor vârfuri evidente ar putea să fie de folos: albumul e omogen şi onest. Aceeaşi lipsă ar putea să joace feste: imaginaţie cam redundantă.

Nu detectez vreo urmă de conştiintă socială preocupare pentru mase pe undeva şi nici fermenţi de nemulţumire (dacă nu cumva vor să spună că oamenii mari sunt ipocriţi – “This feels so unnatural/Peter Gabriel, too”, în “Cape Cod Kwassa Kwassa”).

În ceea ce mă priveşte, cântatul fără “cauză”, neimplicat ideologic, e îmbucurător şi binevenit. Mi s-a aplecat de Manu Chao!

Dar lipseşte ceva violent, definitiv şi cu totul neaşteptat care să anunţe lucruri mai bune. Să nu le-o luaţi în nume de rău, sunt abia la început.