Neculai Peşteră

(Nick Cave, Abattoir Blues/The Lyre of Orpheus, Mute Records, 2004)

Dacă unii pot să-i spună Nea Petrică lui Peter Gabriel, nu văd ce m-ar împiedica să-l alint pe-al meu Neculai Peşteră.

Le mulţumesc Proniei şi MTV-ului din anii ‘90 (ăla care o premia pe Björk la categoria “breakthrough artist”) pentru maniacala difuzare a clipului “Where the wild roses grow”. S-o omori pe Kylie Minogue pentru că e prea frumoasă nu e o faptă cu care să poţi scăpa neafurisit, dar Nick Cave s-a descurcat cumva.

O vreme numai, căci numita P.J. Harvey, plămădită după modelul unui cuier de haine (incredibil de sexy, totuşi), mi ţi l-a electrocutat “through and through” pe fluşturaticul soţ Henry Lee – o deghizare neinspirată a aceluiaşi domn Peşteră.

“Murder Ballads”, o colecţie de duioase asasinate, acte de tortură şi violuri, punea pe tavă un soi de muzică despre care nu ştiam foarte multe la mijlocul anilor ‘90. (”Sigur e rock, când şi când chiar dă în chitări de sângerează, da’ ce i-a căşunat pe Dumnezeu în halul ăsta?; “Eşti sigur că mai e în viaţă?”; “Ce-l supără, dom’le, atâtea? Doar vine din Australia: sex, plajă, accent de nepătruns!!!”).

2 în 1

2004 avea să mă găsească mult mai pregătit: o fi omul tenebros, dar numai cineva cu un simţ al umorului mult peste medie îţi masacrează mitul lui Orfeu în aşa hal încât Euridice, sătulă de lira eroului mitologic, să-l expedieze astfel: “If you play that fucking thing down here, I’ll stick it up your orrifice!”.

Asta-i, de fapt, treaba cu Nick Cave: imaginea de poet damnat (şi, Doamne, ce poet poate să fie!!!) e zidul dincolo de care trec doar cei care au răbdare (şi câteva lecturi prealabile). Băietul din “Nature Boy”, de pildă, vede la televizor “some ordinary slaughter, some routine atrocity” şi-şi fereşte privirea.

Tătânele îl sileşte să privească, însă, pentru că “in the end it is beauty that’s gonna save the world”, iar frumuşica peste care dă puştanul nostru două minute mai departe are “green eyes, black hair, up against the pink and purple wisteria”. Dacă vi se pare banal închideţi ochii juma’ de minut şi imaginaţi-vă tabloul. E?

Găsiţi cântecul – scurt, intens şi adictiv – pe “Abbatoir Blues”, prima parte a albumului dublu despre care constat că n-am apucat să zic mare lucru încă.

Albumul dublu e o antrepriză din care puţini scapă fără să fi dat faliment sau să se fi făcut de râs (vezi Chili Peppers, “Stadium Arcadium”).

Nick Cave nu-ţi vâră trei cântece radio-friendly şi o grămadă de moloz, ci o linie-două-trei de cocaină (Abbatoir Blues) şi joint-ul cu care să te dregi (The Lyre of Orpheus).

“Get ready for love” pare să fie refrenul împăcării sale cu Dumnezeu şi al mântuirii tale pe parcurs – căci nu ai încotro, vin chitările peste tine ca TGV-ul, tot ce-ţi rămâne în cap e că eşti silit să “Praise Him ’till you’ve forgotten what you’re praising Him for”.

Ai zice că cel pe care unii l-au poreclit “The Prince of Darkness” s-a pocăit şi că azi-mâine te trezeşti cu el la uşă (costum poartă oricum), să-ţi vâre sub nas un exemplar al “Turnului de Veghere”. Las’ că te potoleşti imediat: Imnul canibalului??? Ce cântec e ăsta?

E o păcăleală, vă spuneam că individul are un umor crâncen: “If you’re gonna dine with them cannibals, sooner or later, darling, you’re gonna get eaten”. Mdea, fireşte… Aşa că “I’m glad you’ve come around here, with your animals”.

Muzicaliceşte, Nick Cave te poartă prin cel mai vârtos rock de eră ‘70, ceea ce nu înseamnă că ar fi vreo secundă anacronic. Sunt acolo, bine mestecate, toate subgenurile ivite după explozia punk, plus câteva fărâme de blues şi gospel, ca să-i dea gust. “Abbatoir Blues” e cântecul pe care n-o să-l poată scrie vreodată Placebo (e doar primul nume care-mi vine în minte, fanii sunt rugaţi să nu mă linşeze!), iar punctul cel mai înalt al primului CD e, to my humble opinion, “Let the bells ring”.

Tot despre Dumnezeu grăieşte şi asta: “Take this deafening thunder down, take this bread and take this wine… Your passing is not what we mourn, but the world you left behind”. E o melodie copilăresc de simplă: câteva acorduri aproape country care se dezvoltă uşor, o tobă discretă şi un refren care  îţi face cu ochiul, te înfăşoară şi îţi moaie genunchii: “Let the bells ring, He is the real, the real thing”.

Orfeu’ mă-sii!

Partea a doua, “The Lyre of Orpheus”, e mai domoală fonic, dar nicidecum mai puţin covârşitoare: am zis deja despre comicăria de proporţii cosmice în care îl tăvăleşte pe Orfeu. Ceva mai la vale, o capsulă a timpului: vocea dumisale bântuitoare, pianul, măturicile hârşa-hârşa pe tobă, viorile -”Babe, you turn me on” e un clasic Cave.

Şi-apoi, “Easy Money”, un cântec – cred, deşi nici după o mie de ascultări nu mi-am dat seama – despre o amantă care a încetat să mai spere: “Easy money, rain it down on the wife and the kids, rain it down until you got nothing left to give, and rain that ever-loving stuff down on me”.

Neculai Peşteră cântă, recită şi converteşte – aici şi în prea multe albume ca să le mai menţionez- cum alţii n-ar reuşi în zece vieţi. Iar omul e cu atât mai greu de digerat cu cât ştie foarte bine câte parale face. Într-un interviu din Q proclama scurt că nu e nimeni peste el şi că ce se cântă momentan în rock e o mizerie de la un capăt la altul.

- Chiar totul?, se miră reporterul. Chili Peppers, they’re quite good…

- My point exactly.