În aşteptare

(REM, New adventures in Hi-Fi, Warner Bros., 1996)

Recunosc: I’ve had an (orange) crush on Michael Stipe dintotdeauna. Din motive varii:

- mi-a populat depresiile adolescentine şi nu m-a abandonat după aia;

- trupa lui cântă rock la mandolină;

- se pişă pe tot PR-ul şi marketingul din lumea asta (ştim ce crede despre Bush sau despre Tibet, habar n-avem cu cine şi-o pune);

- mă face să ascult stiluri care, altfel, mă exasperează (bluegrass?? WTF is bluegrass?);

- arată în costum la fel de bine cum arată în fustă;

- îmbătrâneşte vizibil şi nu pare să-i pese;

Şi să nu uit: organizează aventuri în Hi-Fi de 27 de ani. Aia din 1996 despre care bălăuzesc acum, în aşteptarea noului album, e una dintre cele mai subestimate.

Încerc, deci, să-i fac măcar un strop de dreptate.

How the West was won and where it got us

Nu prea aduce a “Shiny happy people”. E al patrulea (ultimul) single. Ceva domol, subtil şi criptic: percuţia la minimum, pianul – niţeluş ameninţător, un sunet alb, produs de naiba ştie ce instrument, chiţăie la intervale egale.

De ascultat cu gura iască, ochii împăienjeniţi, creierul alert. Yes, I’m talking about tripping your life away.

Iar pentru nostalgicii lui “Radio Free Europe” urmează, imediat, “The wake-up bomb”. Rock vânos fără să fie patetic, thank you very much.

E o oareşcare schizofrenie în “New adventures in Hi-Fi”, recunosc. A fost făcut în turneu, drept pentru care meditaţiile pâsloase lasă câteodată locul zdrăngănelii. Aşa că albumul poate cădea greu la stomac. A se insista, merită.

Fără să fie un “album conceptual” (puah, sună înfiorător!!!), “New adventures…” schiţează un mic mare peisaj american – coperta e o fotografie în alb-negru a unui dâmb înconjurat de tufe nefericite – în care nu prea ai ce face în afară de a-ţi bea minţile.

După care cânţi, naturellement, “I’m drowning, me” (”Undertow”), “Aluminum, it tastes like fear/Adrenaline, it pulls us near” (”E-Bow the Letter”) ori “I don’t know what I’m hungry for/I don’t know what I want anymore” (”Bittersweet me”).

Dacă viersul e amar foarte, muzica e terapeutică. Ziceam despre “How the west was won…”, bucată bizară chiar şi pentru REM addicts, dar mai sunt multe chitări reci, clape conspiraţioniste şi instrumente pe care nu le-aş putea identifica nici dacă asta m-ar salva de la înec.

Inventariez, cu voia voastră, ceva ce aduce a buhai isteric (again, “How the west was won…), o răzătoare la pensie (”Zither”) sau râşniţa optzecistă a maică-mii (începutul lui “Electrolite”).

Capodopera

Vine îndată, dar – pentru cei prea plictisiţi ca să mai asculte un album cap-coadă – să rezum: rock de Doamne-ajută, nu circăraie kitsch (”The wake-up bomb”, “So fast, so numb”, “Departure”), melancolie şi nevroză (”Undertow”, “New test leper, “Low desert”) şi un banc micuţ pentru cei care se iau prea în serios, o melodie despre un băiet care se face preş taman când să fută şi el ceva – “Binky the doormat”.

Aşaaaaa… iar amu, despre “Leave”. 7 minute şi 17 secunde de geniu, să n-am parte de Joiţica dacă vă mint! Te păcăleşte la început cu nişte acorduri dintre cele pe care le înveţi fără probleme la 16 ani (cam ca începutul lui “Nothing else matters”).

După care totul face implozie – tobe, chitară electrică, voce: “I suffer the dreams of a world gone mad/ I like it like that and I know it”.

Nu vă gândiţi la urlet, la cuie pe tablă, la puţoisme gen “metale-metale-metale”!!!

Supărarea e, să scuzaţi vorba proastă, subdued – cam ca atunci când cineva tocmai ţi-a tras energic preşul de sub picioare, iar tu nici măcar nu te poţi aduna pentru o înjurătură cumsecade.

Un cântec numai bun pentru Apocalipsă. Când o fi să vie, vreau să mă ţină Stipe de mână.