Prospături gata storcite

( These New Puritans, Beat Pyramid, Angular,2008 )

Ambiţii mari, rezultate neglijabile. Un album foarte pestriţ, salutat de NME drept unul dintre pilonii “viitorului val”, dar ce album nu primeşte un astfel de tratament din partea NME? “Beat Pyramid” ar putea fi recomandat, în cel mai bun caz, drept “a lovely mess”, dar nici măcar asta nu e.  

Gazetele spun c-ar fi ”schooled in cool”, au scris un cântic pentru nu-ş ce prezantarisire de modă, au un asumat aer de tocilari frecventabili, dar mai e mult până departe: ălora de la Velvet Underground le-a ieşit (şi) pentru că se pricepeau foarte să cânte.
   
Ia muzica de-ţi place (post-punk, electronica, un strop de hip-hop). Amestecă stilurile până când le doare capul şi le dă sângele pe nas, după care strecoară preţiozităţi fără sens-”Infinity’s not as fast as me” (how fast is infinity, anyway?) sau downright idiotic-”Every number has a meaning”. Repetă orice astfel de constatare până la plictiseala absolută. 

Nu insist asupra vocii – singura calitate e accentul apăsat englezesc. Dar, cum rareori ascult ceva din Burkina Fasso, nu mă impresionează cine ştie ce.

Totul, fireşte, trebuie să fie supraprodus. Pe ici, pe colo, ai impresia că Timbaland s-a distrat cale de vreo două ceasuri, după o noapte în care băuse prea mult. În alte locuri jur că simţi ritm de manea. Sună atât de chinuit încât pe la jumătatea albumului îţi vine să dai cu el de pământ.  
   
Puţinele momente interesante (“Numerology”, în ciuda versurilor inepte, “Elvis” ori “Colours”) abia respiră sub greutatea celorlalte. Un album foarte stors, o trupă care pare chitită să devină The Stupid Klaxons.