The good lads

( Supergrass, Diamond Hoo Ha, EMI, 2008 )

Culoarea (electric blue?) de pe copertă, sacourile şi cravata lui Gaz sunt doar aşa, de chichi: Supergrass au fost întotdeauna în stare să cânte în crâşma de la colţ, dacă au chef. Încă mai fac asta.  

“Era” britpop i-a ţinut, mai mereu, în liga a doua. Răzbunarea trebuie că e dulce – fraţii Oasis sunt nişte caricaturi alcoolizate, Brett Anderson cântă nişte porcării de ţi se face ţie ruşine, Jarvis Cocker nu mai mobilizează masele. Doar Radiohead mai ţin drapelul, da’ ei erau oricum miles ahead.

Uite că Supergrass rezistară. Arctic Monkeys îi invocă la tot pasul pe Noel&Liam, dar când vine vorba să le deschidă cineva concertele nu pe ei îi sună, ci pe ai noştri. Unde mai pui că au furnizat acum câţiva ani un album de o melancolie nepermis de frumoasă, Road to Rouen.

Higher voltage

“Diamond Hoo Ha” e vizibil (în fine, auzibil or wha’eva) mai ghiduş, iar trupa zdrăngăne mult mai energic. “When the sun goes down/I just can’t resist/BITE ME !!!”, cârligul primului cântec, smulge repede un zâmbet complice. Nimeni n-o ia aiurea pe mirişte, ai parte de exact atâta ţipăt şi de atâta chitară cât să n-o sperii pe vecina penticostală, dar să te distrezi şi tu oleacă.

Din exact acelaşi aluat e făcut mai tot albumul. O haioşeală scurtă, la crâşmă cu băieţii, care se poate prelungi în funcţie de cât de bine pică ‘otca. Stare prinsă glorios de bine în “Rough knuckles”.

“The return of Inspiration” binedispune, între altele, şi din cauză că te ia prin suprindere cu o harpă, ca să devină, spre sfârşit, un cântec numai bun de coloană sonoră a nu ştiu cărui spaghetti western. Morricone, anybody?

“Ghost of a friend” e maiestuos-relaxată, cu praf americănesc în sandale şi cu umbra lui Dylan, mare-mare, deasupra: poţi să juri la un moment dat că e un strop de hoţie la mijloc, prea aduce cadenţa a “Like a rollin’ stone”. Ceea ce, zău, nu mă supără deloc.

Balamuc!

Un monument montypythonesc e, însă, “Whiskey and green tea”, pe parcursul căreia un saxofon oarecum jazzy, dar sigur on crack, coabitează cu ceva folclor(?!?) chinezesc şi cu riff-uri din manualul de chitară al lui David Bowie. “I’m watching walkin’, talkin’ dogs/Do karate moves”, povesteşte Gaz, aşa că n-ar trebui să te mire peste vreun minut şi jumătate că l-a luat la alergat, din motive nelămurite pe deplin, taman William Burroughs. Cunosc pe cineva pentru care ăsta ar fi Raiul. Ascultă cu plăcere şi Supergrass.