Management? Aş! Marketing

( MGMT, Oracular Spectacular, Sony, 2008 )

Cum arată, aşa cântă: clovnerii artisticoide şi (auto)ironice, gem de pere cu muşchi ţigănesc într-o singură îmbucătură, un papuc demodat în piciorul drept şi o sanda cu paiete în stângul.

Mai toţi veţi fi auzit până acum “Time to pretend” – şlăgăroasă, ţopăită şi, aparent, fără foarte mari pretenţii. “Let’s boogie”, dară, dar să ţinem minte şi un vers-două, că nu-s chiar proaste: “Let’s make some music/make some money/find some models for wives/I’ll move to Paris/shoot some heroin/and fuck with the stars”.

Dacă s-a mai gândit cineva la Bon Scott spre sfârşitul cântecului (“We’ll choke on our vomit/and that will be the end/We were fated to pretend”), bine s-a gândit: MGMT zdrenţuiesc destul de competent vreo trei sferturi dintre clişeele “rock’n'roll”. Bravo lor. 

Ziggy (guest)Stardust

“Weekend wars” e furăciune pe faţă, fără ruşine ori scrupule. E un Bowie şaptezecist de la cap la coadă, mai puţin păianjenii de pe Marte, iar “The Youth” stă cam în aceeaşi paporniţă. Dar deja îmi pare că lucrurile băltesc niţel, nu-s decât la al treilea cântec de pe album şi îmi reţin un mic căscat.

“Electric Feel” mă vitaminizează puţin, numai că şi aici am câteva obiecţiuni: prea e o clonă a oricărei bucăţi Scissor Sister. Sau, dacă e să le facem şi băbăciunilor un pic de dreptate, a oricărei bucăţi Bee Gees. Adică un pop în falset căruia i s-a administrat un strop de colagen synth. 

Senzaţia electrică e dublată repede de “Kids”, care nu se abate de la regulile de mai înainte, dar care înlocuieşte pantalonii prea strâmţi cu păunii şi electroorgasmele lui Goldfrapp cea din perioada “Supernature”.

Adio, pică frunza

Aceleaşi referinţe, plus încă vreo două-trei, papă şi partea a doua a albumului şi îi scriu în mare măsură epitaful. Pentru că e prea încărcat, prea pom de Crăciun, prea alandala ca să-ţi mai dai seama dacă oamenii ăştia chiar vor să spună ceva sau doar să-ţi arate că ascultă multe stiluri şi că pot face din ele pilaf.

Nimic în neregulă cu fâţâiala de dragul fâţâielii, mai ales că “Oracular Spectacular” nu e deloc prost împachetat, numai că “Time to pretend” e -sincer!- prea bună. Or, albumul o ţine după aia tot în jos, în jos, în jos. Cu o excepţie, poate: “Of moons, birds and monsters”.

D-aia zic că MGMT ar putea el să însemne “management”, însă mie îmi sună mai degrabă a marketing. Că veni vorba, cât mai e deficitul de cont curent? Just teasing