De nepronunţat

( Sigur Rós, Með Suð í Eyrum Við Spilum Endalaust, EMI, 2008 )

Când îţi pun în braţe un album cu titlu de nepronunţat – vorbesc aici de ( ) – cântece de cel puţin şase minute şi jumătate şi clipuri care nu-ţi mai dau pace, sunt muişti elitişti pe care-i gustă doar snobii şi fătălăii.

Când, sub un titlu la fel de greu de dat pe gură, aleargă unplugged în curu’ gol şi găsesc din prima autostrada aia obscură dintre pop şi popart se cheamă că şi-au vândut sufletul marilor corporaţii şi că sună - insulta supremă! – a Coldplay.

Sunt într-o dispoziţie ţâfnoasă, aşa că o spun din prima: Sigur Rós sunt cea mai importantă trupă de după 2000, iar cine nu mă crede vorbeşte aiurea. Odată înţeleşi, să trecem mai departe.

Gobbledigook

N-are nimic din austeritatea uimitoare a precedentelor albume, atât de familiară până de curând. E de bine sau de rău? Cui îi pasă? Inaugurează colecţia lor de mici frivolităţi (pun în aceeaşi căldare “Inní Mér Syngur Vitleysingur” sau “Við Spilum Endalaust”) şi atrage primele wtf-uri şi omg-uri.

Funcţionează la fel de bine pe post de filtru – rareori mă bucur mai mult decât atunci când un grup consolidat îşi arde hărţile şi-o ia după cum îl taie capul pe mirişte.

Că excursia era una de scurtă durată şi că şcolerii ştiau de la bun început ce caută n-ar trebui să mire pe nimeni. Nu-mi pasă, de pildă, că “Góðan Daginn” e majoritar acustică - e la fel de sănătoasă ca oricare alt cântec de pe albumele de dinainte.

Şi mai e o treabă: nu-mi spuneţi că cineva s-a vândut “majorilor” atunci când continuă să cânte într-o limbă inventată sau în islandeză – le înţeleg pe amândouă în acelaşi grad. Nici îndelung comentatul prim cântec în englezeşte, “All alright”, nu se pune, căci oamenii vorbesc limba asta într-un aşa hal încât fără subtitrare eşti mort (vezi “Heima”).

Old vs. new

Dacă insişti să vezi vreo deosebire între “noul” şi “vechiul” Sigur Rós, mijlocul albumului, aşa cum îl văd eu, ar trebui să-ţi spulbere prejudecăţile: “Festival” parcă nici nu se îndură să plece din loc, clapele “registered trademark” şi falsetto-ul vocalistului îşi caută rădăcinile în trecutul nu foarte îndepărtat, în acel nepermis de frumos “Ágætis Byrjun”.

După aproape cinci minute, însă, explozia devine iminentă: metodic, ardeleneşte aproape, cântecul creşte până la dimensiunile celor care umplu stadioane. Că  basul aduce a Coldplay (şi aduce!) sau că producţia pare împrumutată de la U2 (şi este!) e cu totul irelevant.

(Pentru cei fără prea multă îngăduinţă, dar cu o sumedenie de convingeri ferme: Sigur Rós făceau lucruri asemănătoare şi cu ceva ani în urmă. Mai ascultaţi o dată Untitled #8.)

“Ára Bátur” are ambiţii la fel de mari şi stârneşte emoţii la fel de puternice, cu o adăugire necesară: dacă, pe undeva, pare o făcătură “cinematică” aşa cum am mai auzit nenumărate e din cauză că nu suntem obişnuiţi să dăm şi peste muzică în prefabricatele de astăzi. Un cântec mişto seamănă cu o carte deşteaptă: îţi lasă impresia că nu e mare scofală, că şi tu ai putea face asta, că toată lumea a făcut deja asta, până când îţi pică, totuşi, fisa: minimum de mijloace – nesfârşite semnificaţii.

De nepronunţat

Fireşte, fiecare alege ce-i place.

Fireşte, fiecare înţelege ce poate şi refuză orice-l calcă pe nervi.

Ceea ce încerc, destul de inabil, să spun e că nimic nu m-a tulburat mai tare de la Massive Attack încoace. Că Sigur Rós mă provoacă să caut, să mă tot întreb “ce-o fi vrut să spuie poietul?”, să mă bucur când mi se pare că m-am prins şi să mă bufnească un râs isteric, cu lacrimi, atunci când constat că îmi imaginam tâmpenii. Să simt, dracului, ceva – ceva atât de intim încât nu poate fi mărturisit.

Poate (şi) de-aia mai toate cântecele şi albumele lor sunt de nepronunţat.