Singuri pe lume (II)

islington

Top 5, deci. Îndată. Mai spun doar despre câţiva dintre cei care n-au prins, din motive prea pestriţe, the final cut. Flaming Lips, Mogwai, Tortoise, The Beta Band, Spiritualized şi Sunny Day Real Estate (emo pe când nu era la modă şi pe când stilul presupunea tone de coaie). Sunt sigur că i-am ratat pe mulţi alţii.

5. Grant Lee Buffalo

Trupă 100% americană, adorată iniţial de critici, ceea ce te condamnă la cvasianonimitate. Au avut vreo două hituleţe – Fuzzy şi Mockingbirds, după care au cam scăldat-o. Porniseră bine, olecuţă folkish, olecuţă bluesy, dar cu mai multe pedale decât congenerii Mazzy Star.

S-au dus dracului in a not so spectacular fashion. În 1998, când au scos „Jubilee”, erau deja conideraţi nişte ratangii de pe la începutul decadei, nişte baladişti fără ambiţie care îşi cam futuseră mojo-ul.

Ce nu voi putea pricepe vreodată este cum au putut să iasă în faţă trupe foarte asemănătoare, dar cu mult sub asta (Gin Blossoms, Hootie&The Blowfish, poate chiar şi Counting Crows, a one album wonder). O să rămân, cred, cu mirarea.

4. Mercury Rev

„Holes, dug by little moles/Angry jealous spies/Got telephones for eyes/Come to you as friends”. Tematică şi versuri zevzec-melancolice, egalate doar de Beck. Maiestuoşi ca U2, fără să fie vreo secundă la fel de declamativi ori de cheesy. Gingaşi, când e cazul, precum Cocteau Twins. Tătucii uneia dintre trupele foarte importante de după 2000, Sigur Ros.

Rădăcini în new wave-ul optzecist, dar şi în psihedelicalele şi în prog rockul de aldat’ (debutul Yerself is steam îţi cam pune neuronii pe bigudiuri).

Vocalist atipic – piţigăiat, pâslos, criptic. Nu se termină vreodată:  un album care părea nevrotic acum doi-trei ani se dovedeşte acum glumeţ şi optimist. De găsit în media doar la ore foarte târzii, pe la posturi marginale.

3. Tindersticks

La mijlocul anilor ’90 mai era o trupă britanică, în afară de Radiohead, care nu-şi bătea capul cu încăierările britpop. Şi ei sunau oleacă altfel – teatral, matur, cohenian.

Cu alte mijloace decât cele folosite de gaşca bristolienilor (Massive, Portishead şi asociaţii) făceau şi ei soundtrackuri pentru filme imaginare.

De altfel, multe dintre clipurile lor sunt fabuloase. Găsiţi aici o povestioară despre un cinema porno, iar dincoace – o mică declaraţie de dragoste făcută unui mare oraş.

Vocalistul Stuart Staples adună jumătate din şarmul trupei, dar ceilalţi nu sunt deloc de neglijat.

Au făcut muzică de film – Nénette et Boni şi Trouble Everyday (înspăimântător). Sunt prieteni la toartă cu cetăţeanul Jarvis Cocker, ceea ce n-ar trebui să ia prin surprindere pe nimeni. Continuă să cânte.

2. dEUS

Să nu fi avut prieteni insistenţi, îi ratam ca la carte. Nici acum nu mă nenorocesc, dar e greu să le conteşti calităţile.

E limpede că meritau mai multă atenţie, dar mi se pare că cei care ţi-i tămâiază întruna le fac un deserviciu. Îi înţeleg, însă, pentru că şi eu procedez la fel.

Îmi par înrudiţi cu Tindersticks, dar cu o notă de demenţă în plus, cu o tuşă mai apăsat experimentală. Sunt excepţionali live – a făcut şi Mircea Toma un lucru bun în Vama Veche, i-a adus acolo.

Au obiceiul să adune cam tot ceea ce e mai bun într-o perioadă dată şi să ducă lucrurile to the next level. Studiu de caz: Vantage Point-ul de anul trecut.

1. The Afghan Whigs

Pentru că sunt the Nirvana that never really made it. Atât.

Anunțuri

9 răspunsuri to “Singuri pe lume (II)”

  1. alexandru mircea Says:

    de data asta stiu doar una din cinci. de aprofundat!

  2. stere0 Says:

    Pe care dintre cele cinci?

  3. alexandru mircea Says:

    dEUS, as fi crezut ca e evident. si daca nu stiam de ei tot as fi aflat de cand cu tam-tam-ul de la stufstock.

  4. Shortcut Says:

    mi s-a făct dreptate, uraaaaa!

  5. Li@r Says:

    tindersticks si deus „they were ment to” transcend the 90s… in sensul de muzica ce pare proaspata si actuala in orice decada. mie asa mi se pare. acum 🙂

    the national culege roadele dupa tindersticks? care-i mai bun? The Hungry Saw sau The Boxer?

  6. alexandru mircea Says:

    io m-am abonat la comentarii la ultimele doua posturi dar nu mi-a sosit nimic pe mail, desi s-a comentat 😦

    si vezi ca te-am pus la blogroll 🙂

  7. stere0 Says:

    @Li@r: cred că ţi se pare foarte corect. Nu ştiu dacă National mănâncă o pâine bunicică de pe urma Tindersticks, dar între Hungry Saw şi Boxer votez pentru al doilea. Mi-a intrat mai bine.

  8. zalex Says:

    salut! daca nu ai facut-o inca, uita-te la The Boat that Rocked! e un film despre radio, rock, britanici. e bun… „trust me, it’s for your own protection!”

  9. Tindersticks – Falling Down a Mountain  | WetPaper Says:

    […] si David Kitt la chitara. Ce inseamna asta mai exact? Inseamna ca Tindesticks, una dintre cele mai subestimate trupe ale anilor 90, are acum doar jumatate din componenta originala (Stuart Staples, David Boulter si Neil Fraser) […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: