Archive for the ‘bucureştenisme’ Category

Mărunţişuri

Septembrie 10, 2010

Calea Moşilor.

Acasă.

Gloria ei de altădată,  câtă o fi fost, e ireversibil sufocată de blocurile hâde pe care moştenitorii odiosului şi-ai sinistrei abia dacă apucă să le spoiască.

Le întrec în urâciune doar cazinourile, sălile de jocuri şi sediile de bănci. Puzderie. Spală bani cale de vreo trei-patru luni, doar ca să fie înlocuite de alte cazinouri, de alte săli de jocuri, de alte sedii de bănci.

Noi, vorba Porumboiului, facem revoluţie cum putem. O zgâtie (presupun) chinezoaică, numai ochi şi zâmbet, se ţine strâns de mâna bonei, româncă get-beget.

O trăistuţă, o mutră vag familiară. De unde? Aaaaaa, Hannah Montana!

La vreo câteva zeci de metri mai încolo, un băiat de cel mult 14 ani.  Tendinţe de îngrăşare, căutătură plictisită. Pe tricou scrie, jur, „gigolo libre”.

Însă nimeni nu-l ia pe bărbatul din intersecţia cu Dacia. Trecut binişor de prima tinereţe, costum foarte corect, o pălăriuţă Hiroshima (arată exact ca o ciupercă) şi ochelari de soare supradimensionaţi, cam ca ochii de muscă ai închipuitului ăluia de Bono.

Fără nici o legătură, mi-aduc aminte că xx au câştigat The Mercury Prize. Că am furat Grinderman 2. Că a durat ceva până când să intre al doilea mgmt, dar că a intrat mult mai bine decât primul. Că Avi Buffalo au scris deja cântecul pe care ar fi trebuit să-l scrie Coldplay, dacă voiau să rămână cât de cât relevanţi în mainstream.

Oamenii de pe Calea Moşilor have never written a love song. Dar le populează cu naturaleţe pe toate celelalte.

Anunțuri

Gently headbanging

Ianuarie 30, 2008

headbanging1.gif

(Un text mai vechi. Întâmplarea s-ar putea repeta oricând)

Hai, mă, nu mai fi atât de încuiat! Mergem, vedem cum e, plecăm repede! Promit!

– Şi dacă scăpăm de ăsta şi nimerim peste Heffe în Fire? Ă?

“Ăsta”, nu se poate să nu fi auzit de el, e Lenţi. The Lenţi. Creatura Chiriac. Trăieşte într-o lume în care trupele daneze ori alea norvegiene sunt celebre. Se trage de şireturi cu fraţii Cavalera. Stăpân al tenebrelor, în fiecare miercuri noapte, la Club A.

Shortcut şi trecătorul sunt nemiloşi: ori acolo, ori nicăieri. B52-s nu se pune (prea multă puştime), El Comandante e la doi paşi, dar cineva face mutre, expirat-ul e prea departe…

– Bine, mă, haideţi!

Primul lucru care îmi sare în ochi e cuşca de sticlă pe care au încropit-o pentru nefumători, imediat la intrare. Aşa le trebuie, îmi zic. Trăiască lupta împotriva antidrogului!

E lume puţină, lucru rar. Barmanul are mutra unuia condamnat să se hrănească numai cu lămâi şi pătrunjel. Se miră că ne vede, îl asigurăm că nu stăm mult, începe să ne spună că viaţa lui e deşartă.

– Important e că îţi dai seama, se chinuie trecătorul să pară interesat.

We be clubbin’

Scăpăm cumva de abisul existenţial al amicului (să fie de vină faptul că noaptea de miercuri e, pompos-stalinist, botezată RocKultura?) şi căutăm un locşor mai ferit.

– Duuuuuude, suntem singurii care beau din pahare, constată trecătorul.

– Plecăm bătuţi de-aici, se îngrijorează Shortcut.

Are şi motive, deşi s-a născut paranoică: Trecătorul poartă cămaşă-n pătrăţele multe şi mici, peste care şi-a pus sacou. Negru, deci cât de cât în ton cu atmosfera. Eu, însă, arăt ca un pom de Crăciun: am blugi deschişi la culoare, încălţăminte de pânză, o bluză pestriţă. Sunt ca măgaru-ntre oi.

Pe un ecrănaş aşezat lângă scenă se agită cineva, un single de chitară storcit îşi dă duhul, vreo doi-trei oameni par chiar interesaţi.

– Homplobubugars manuherschnnitt winkmanfreunde, se zborşeşte Lenţi după ce se lasă liniştea. În veci n-o să-l pot înţelege pe ăla de l-a încurajat să vorbească la radio – mestecă vorbele ca pe pufuleţi.

Aşadar… mergem?

Biboca/Garagem/Favela

Mergem pe naiba, cică s-a pornit distracţia. Un supraponderal între două vârste (vedeţi, sunt corect politic, nu zic “umflat bătrân”) îşi desface pleata. Hopa!

Am mai văzut asta.

Am luat parte la asta.

Chiar mi-a plăcut asta.

Flăcăi şi gagice se-aşează în cercuri imperfecte, se frâng de şale, şi dă-i! Stânga – 5 rotaţii, dreapta, alte 5. De la capăt. Stânga – 6, dreapta – 6. Înc-o dată! Stânga -7, dreapta -7. Unii obosesc repede şi abandonează. Deh, burta şi rock-ul nu se prea pupă. Eu ştiam că rockerii sunt slabi şi intenşi, da’ ce ştiu eu?

Alţii, mai antrenaţi, duc headbanging-ul pe noi culmi: aceeaşi direcţie, on and on and on and on… Pasionant. La ce mi-o fi stat mintea in my time as a headbanger?

– Orice ai face, să nu te bufnească râsul, zice Shortcut, cu gura până la urechi.

– Bine că eşti tu…, dau să răspund, dar sunt întrerupt fără menajamente:

– Băăăăăăă, io-s rocker, răcneşte trecătorul, mirat.

E un cântec cu Pantera (habar n-am care), iar prietenul nostru is really into it. Numai că nu dă din cap, vericule, dă din mânuţe şi se mută de colo-colo. Ba chiar mai şi ţopăie. O fi voie?

– Băăăăăă, şi io-s rocker, gândesc două minute mai târziu:

Ratamahatta!!! Am copilărit cu ea, futu-i! Trash brazilian, ceea ce înseamnă că poţi dansa şi samba pe el, numai că nimeni nu pare interesat de altceva decât de mişcările din gât. Să mă bag, să nu mă bag?

– Băi, vezi că eşti chel şi ai putea trece drept punker. Which is even worse.

Mi-o fi citit gândurile? De unde ştia că Ratamahatta mă punea, aldat’, instantaneu în mişcare?

– Mă duc să mai iau de băut.

– Adică mai stăm?

– Hai, mă, sar iar amândoi!!! Ce dracu’ ai?

Am două capre în faţă, asta am. De unde-au răsărit nu ştiu, dar trec la treabă fără avertismente. E ca şi cum mi-ar zice amândouă “Avem păr şi ştim să-l folosim, so get the fuck outta the way!”

Mă întreb, mirat, cum poţi să fii a rock chick şi să porţi bluze cu volănaşe la mâini şi tăiate “dulcic” de-a lungul braţului, dar îmi ia ochii repede altă minune vestimentară.

Un tricou pe care scrie “True Norwegian Black Metal”.

That’s it!

Nu mă mai pot abţine.

Râd cum n-am mai râs de vreo săptămână, imaginându-mi pe cineva cu destul timp liber încât să asculte Mayhem, Darkthrone, Satanic Warmaster (mă rog, ăştia-s finlandezi!), Burzum, Gorgoroth, Emperor, să opereze – vă rog, fără vivisecţii! – distincţii între ele, să le pună în categorii şi să fabrice, mândru, un tricou pe care scrie “True Norwegian Black Metal”.

As opposed to what? Fake Norwegian Black Metal? Hihihihihi!!!!!

– Copii, ne mai distrăm cinci minute şi mergem.

– Coooo-rec’!

Dulcele aer al normalităţii

Decembrie 9, 2007

sofasurfers.jpg

(Sofa Surfers, live în Fabrica, 8 decembrie 2007)

surfers.gif„Ce fel de nume de trupă e ăsta?”, îl întreabă pe Nick un june bine drojdit, cu un zâmbet larg pe moacă.

Aş fi putut să pun o întrebare asemănătoare cu numai o săptămână înainte, când am aflat despre ei. Au mai cântat în Bucureşti şi au dat o tură şi pe la Delta Music Fest.

Odată ce-i auzi începe să ţi se face ciudă că nu i-ai găsit mai devreme.

Taica Tricky e, dacă nu prezent, măcar undeva în umbră. Seamănă pe alocuri şi cu Rage Against the Machine.

Altcineva i-a pus lângă Bloc Party, ba chiar puţin peste.

Mai încap multe alte asemănări, afilieri, descendenţe. Câte capete, atâtea păreri.

Awesome gig

Pixels în deschidere, Bumbapa (fiecare pe post de Statuie a Libertăţii în mişcare, bună găselniţă!) – după. Despre ei, cu altă ocazie.

Sofa Surfers, dară, ţi se strecoară pe sub piele din prima, fără fasoane. Chiar de la primul cântec. Un pic de blues, un pic de acid jazz, nişte rock vârtos drept condiment, olecuţă de R&B, chiar.

E ceva fundamental de simplu în felul în care cântă, ceea ce nu înseamnă că muzica n-ar fi elaborată ori deşteaptă. Less is more, grăieşte clişeul. Băi, în lipsă de vorbe mai potrivite, cam aşa e!

Cum nu le ştiu cântecele, mi-ar fi imposibil să zic cu ce-au deschis şi cu ce au continuat.

Ne-au luat cătinel, frumos, cu câteva bucăţi uşor trip-hopizate, ca să vireze pe nesimţite în roace mai edgy, foarte bine legate, unele solide rău. Cunoaşteţi sindromul – toată sala începe să dea sincron din cap, trupa s-a încălzit binişor, sunetul urcă-urcă-urcă, lumea urlă-urlă-urlă.

Iar vizualurile lui Timo Novotny (un filmulete întreg, „Life in loops”, de fapt) se lipesc de nu se poate: iepuri amorezaţi şi peisaje industriale care vin peste tine, se retrag puţin, te năpădesc iarăşi.

Ich bin ein Wiener

Pe măsură ce lucrezi mai abitir, constaţi că tre’ să-ţi laşi şi puloverul la garderobă, că te oftici din cauza cozii de la bar – vreau să mă întorc mai repede! – că ţi se pare incredibil ca o astfel de trupă să trăiască într-o plictiseală burgheză precum Viena.

Vocalistul negru e entuziasmant – foarte puţine gimmicks (deşi sala a râs copios pană când l-a învăţat să articuleze corect „fabrica” – el pronunţă cum pronunţăm noi „paprica”), un zâmbet ca de reclamă la pastă de dinţi şi un simţ al ritmului care l-a făcut încă o dată pe Nick să se declare „rasist”: white men really can’t jump.

Are o voce incredibil de bună (ceea ce lipseşte multor români cu pretenţii – sorry, guys, da’ majoritatea vocaliştilor noştri mormăie impenetrabil: desfaceţi, dracului, fălcile alea!!!). Să revin, însă, la vocea omului nostru: un amestec de Seal şi Finley Quaye care pe mine m-a făcut zob. Cine nu mă crede să asculte aici.

Gimme some mo’

Nu e concertul vieţii mele, dar totul s-a lipit foarte-foarte bine. Îi desfid pe clujenii care susţin că nu mai există nimeni în Bucuresti care să poată zâmbi sau spune „Scuză-mă” atunci când, din greşeală, şi-a stins ţigara în părul tău.

Iar în momentul în care cluburi ca „Fabrica” vor deveni regula, nu excepţia, România se va fi europenizat de-adevăratelea.

Mi-a plăcut, mai vreau: am respirat acolo puţină normalitate. Mă mai duc.

Sus Iliescu!

Octombrie 27, 2007

iliescu.jpg

Au educat o generaţie întreagă, iar acum coordonează doctoratele câtorva dintre ăia micii.

Îi ştiu (aproape) pe de rost, am crescut cu ei şi au rămas cu mine. Dar nimic nu m-a pregătit de-adevăratelea pentru concertul lor de vineri, de la clubul MŢR. Am nimerit acolo din întâmplare şi când mă gândesc că era cât pe ce să nu ne ducem mă ia cu ameţeală.

100 de oameni, cel mult. Sala, aranjată anapoda şi pe jumătate goală, părea să-mi spună că aveam să ucid încă una dintre certitudinile copilăriei. M-am grăbit: o trupă mare cântă pentru cinci oameni tot aşa cum cântă pentru sute de mii. Fără rest.

Evereştii

Iliescu şi Artanu’, adică. Exact aşa cum îi lăsasem la concertul de „reunire” de acum vreo câţiva ani. Iliescu dedicat total, iar Artanu’ – zeflemisitor/relaxat. Nici o surpriză aici, doar acea stranie senzaţie de confort pe care ţi-o lasă regăsirea unui flecuşteţ la care ţii ca la ochii din cap.

Artanu’ se joacă magistral cu tine şi cu el însuşi, dansează în continuare ca o ţigancă beată şi cântă de te prăpădeşte. Reconfortant e că are mereu o sticlire adolescentină în ochi şi rânjetul ăla punk, pe care bănuiesc că îl întreţine dormind cu un umeraş în gură.

Sunt ca Lolek şi Bolek – tace unul, începe celălalt. Cred că n-am văzut două firi mai diferite laolaltă şi de fiecare dată când constat că un astfel de amestec merge atât de bine rămân cu gura căscată.

Prospăturile

Aici funcţionează acordul prin atracţie: basistul şi toboşarul „cei noi” (sunt în trupă de vreo câţiva ani) mi-s dragi pentru că e evident că nici cu gândul nu gândeau să cânte la Timpuri Noi, drept pentru care lucrează de le merg fulgii. Borţun, gone and forgotten. Cătălin, fostul toboşar, pierdut prin cine ştie ce neguri.

Sângele proaspăt se simte: basul „Mistreţului”, de pildă, e acelaşi, dar parcă sună mai juvenil, mai jucăuş, mai „Uite ce pot eu să fac! Nu-i aşa că-i mişto?”

Totul, ca urmare, sună mai proaspăt, mai zdravăn, mai cu coi. Se vede că le e poftă să cânte, că se bucură să facă asta, aşa că trec repede în categoria acelor puţine şi rare trupe care au capacitatea să tâmpească un om. Adică să-l aducă în punctul în care nu-i mai pasă de nimic. Că e din cauza ritmului, că e din cauza vocii, că e din cauza hendrix-ismelor lui Iliescu, nu importă!

Revelaţia

Îl cheamă Victor. N-are 14 ani, dar nici mult peste. E un strop de om, ştie versurile pe de rost, nu stă un fir locului şi e limpede că a crescut, ca mine şi ca alţii, cu Timpuri Noi. Artanu’ l-a prezentat drept „noul nostru coleg” şi bine ar face să se ţină scai de el şi să nu-i mai dea drumul decât pe patul de moarte.

Puştiul manevrează, când şi când, o cutie de bleep-uri, beat-uri şi clape graţie căreia rescrie cântecele în aşa fel încât aproape că nu le recunoşti. Şi foarte bine face. Amestecă, precum the mad scientist, new wave, breakbeat, drum&bass, dub şi alte asemenea până în punctul în care îţi reface aproape complet, fără să le omoare, „Luca”, „Emigrant USA”, „Malu’ Valu'” ori „Vecina”. Şi sună de nu-ţi vine a crede.

La sfârşit m-am dus să-i zic că mi-a rupt gura. Pentru că, deşi sunt convins că ştie câte parale face, merită să audă că e strălucit. Trebuie, trebuie să-l vedeţi la lucru!!!

De final, concluzia lui Jaunetom: a fost mai mişto decât la Muse. N-am fost la Muse, dar îl cred pe cuvânt.