Archive for the ‘bunăciuni’ Category

Brooklyn bounce

Iulie 25, 2009

grizzly bear

(Grizzly Bear, Veckatimest, Warp Records, 2009)

Confesiune: Brooklynul a crescut grămezi de muzicieni (Lou Reed), romancieri (Paul Auster) sau actori (John Turturro) care – ei şi mulţi alţii – m-au ajutat să-mi dau seama cine sunt, de unde vin, încotro mă îndrept şi care m-au avertizat să nu fac pipi în parcările mallurilor (Seinfeld, fireşte).

Grizzly Bear nu m-au pălit la fel de tare. Dimpotrivă. Poate din cauză că am început cu remixurile pentru „Horn of plenty” –  indiferent de calitatea lor, remixurile mă impresionează arareori. Dar „Veckatimest” intră mult mai bine.

Tot de artsy pop (no farting jokes, pls, they’re sooo 2005) ai parte, dar de unul primenit, relaxat, care nu ţine să-ţi croşeteze circumvoluţiunile, ci să le mângâie grijuliu.

Asta nu exclude sinceritatea brutală: „While you wait for the others to make it all worthwhile/All your useless pretensions are weighing on my time” zice cântecul de divorţ „While you wait for the others”, înainte ca vocalistul să o invite „kindly” pe ingrată „to make her way”. Totul, pe un ton foarte civilizat – cântecul e suav, leneş aproape, dar chitara mârâie de la bun început.

Balet şi bune maniere

Piesa imediat următoare, „I live with you”, împrumută violoncelul lui Bowie şi instrumentele lui de suflat, dar şi rostirea angoasată – căci e vorba mai degrabă de un strigăt decât de un cântec propriu-zis: „Return/Don’t put me off/Return/Don’t make me beg/Return” nu sunt cele mai inventive versuri din istoria rockului, dar spuse cum trebuie şi împinse în toate părţile de bufeuri electrice à la Ziggy Praf-de-Stele sună mult mai convingător.

Aţi mai auzit asta despre o mie de albume, dar lui „Veckatimest” chiar i se potriveşte – nu se lipeşte din prima, nu pare populat de posibile hituri, nu se lasă citit în metrou, pe iPod. Dezmăţul din „Southern Point”, unde chitara rece coabitează cu ceea ce pare un ceas deşteptător sovietic, poate îndepărta multă lume.

Nici valsul în care virează „Ready, able”, după un început rather indie, nu se decriptează în 30 de secunde. Dar e soundtrackul perfect al acestor zile prăfoase şi extenuante – cântecul se scurge precum firele de transpiraţie de pe frunte: oricât te-ai şterge, nu par să se oprească.

Vechi obiceiuri

Gusturi şi gusturi: un foarte bun prieten mi-a făcut bucuria ţăndări când a numit albumul „o lălăială”, dar un altul a fost foarte de acord că e o raritate măcar dintr-un punct de vedere: are sens (sau, mai bine zis, diversifică o stare, o idee) de la un capăt la celălalt, ascultat în tihnă şi cu un strop de atenţie.

Are o construcţie frumoasă – porneşte exuberant, devine lasciv („Cheerleader” is, among others, my new favourite shag song), se supără niţel şi se încheie meditativ.

În cuvinte mai limpezi: e un album, e efortul câtorva oameni care cântă de plăcere, amestecat, aventuros aici („Dory”),  aproape tradiţional dincoace („About face”).

Refuză, fără s-o facă explicit, să te seducă în pauza de masă, între un sendviş şi o ţigară fumată în grabă: în felul ăsta nu mai apuci, de fapt, să asculţi muzică – doar o consumi. E pestriţ, uşor afurisit şi totalmente seducător. Taman ca Brooklynul.

Anunțuri

Unşpe madlene

Februarie 28, 2009

invaders

(The Prodigy, Invaders must die, Cooking Vinyl, 2009)

Aerul era rece, vorba oamenilor din preajma – molcoma, iar sendvisul cu salam si cascaval costa vreo doua mii cinci sute de lei. Era la fel de bun pe datorie si in zilele in care venea bursa, continuam sa fumez in vreme ce il dadeam gata.

Luciana, Anca sau Magda se induiosau si trageau de mine sa mananc, dracului, cate o ciorba every now and then. Peste noi: inflatie, Ion Iliescu presedinte, confuzie, prostitutie, smen. We are the Prodigy… Invaders must die!

I hear thunder, but there’s no rain/This type o’thunder/Breaks walls and window pane. Socul. Certitudinea ca se petrece ceva fundamental si bucuria ca ma aflu nu neaparat in locul cel mai potrivit, dar cu siguranta la momentul potrivit. Angoasa, hormonii si furia – I’ll have that cocktail, please. Ai toata viata inainte. Primul moshpit, prima (si brutala) trezire dintr-o betie cu votca, primele visari autoinduse.

Corpul, pielea, atingerile. Cu cat mai bezmetice si mai nerusinate, cu atat mai bine. Tacerea complice, zambetul promiscuu, intimitatile grabite. Anything goes. Come with me to the dancefloor/You and me cause that´s what it´s for/Show me now what is it you got to be doing… La tine sau la mine? La mine e prea multa lume in camera.

Take me to the hospital. Deschid usa si malacul da sa-mi rupa fata. Strigate in ruseste: nu-nteleg ce-si spun, dar nici nu e nevoie – de data asta chiar e groasa. Ruslan, bietul, isi ia doctoratul in conflict management in cele cinci minute in care-i domoleste.  Iar apoi stergem de sange fata lui Igor si prapadim ultimii bani pe taxi – la urgente, va rog. Suka blea!

Vingt ans après

N-au trecut chiar atatia, dar asa mi s-a parut. Sendvisul nu mai costa doua mii cinci sute, nici gustul nu mai e chiar acelasi, dar fiecare imbucatura e la fel de suculenta.

„Invaders must die” seamana, fireste, cu primele doua albume, dar parca n-are duhoarea aia de autocaricatura de care era plin „Always outnumbered, never outgunned”. E zgomotos, egal cu sine si elaborat. Dincolo de beats&breaks&decks&drums sade toata muzica meticulos inventariata in „Dirtchamber sessions”.

Cu alte cuvinte: scurt, coios, energic. The way rock’n’roll should be.

Dave Grohl, alt erou al acelor vremuri, da in tobe cum numai el stie in „Run with the Wolves”. Fimirituri din „Voodoo People” gasesti in „World is on fire”, „Omen” imi aduce aminte de „Out of space”, iar Flint intreaba „Watcha gonna do when the hounds are calling?” pe un ton asemanator indemnului de prin ’98, „Breathe the pressure!”. Fill in the blanks.

If anything, albumul asta aduce aminte ca stilul Prodigy suna cel mai bine intr-un album Prodigy (Pendulum&Co. may as well piss off, as far as I’m concerned). Mai au relevanta culturala de odinioara? Nu stiu. Nu cred. Nu-mi pasa.

De nepronunţat

Iulie 15, 2008

( Sigur Rós, Með Suð í Eyrum Við Spilum Endalaust, EMI, 2008 )

Când îţi pun în braţe un album cu titlu de nepronunţat – vorbesc aici de ( ) – cântece de cel puţin şase minute şi jumătate şi clipuri care nu-ţi mai dau pace, sunt muişti elitişti pe care-i gustă doar snobii şi fătălăii.

Când, sub un titlu la fel de greu de dat pe gură, aleargă unplugged în curu’ gol şi găsesc din prima autostrada aia obscură dintre pop şi popart se cheamă că şi-au vândut sufletul marilor corporaţii şi că sună – insulta supremă! – a Coldplay.

Sunt într-o dispoziţie ţâfnoasă, aşa că o spun din prima: Sigur Rós sunt cea mai importantă trupă de după 2000, iar cine nu mă crede vorbeşte aiurea. Odată înţeleşi, să trecem mai departe.

Gobbledigook

N-are nimic din austeritatea uimitoare a precedentelor albume, atât de familiară până de curând. E de bine sau de rău? Cui îi pasă? Inaugurează colecţia lor de mici frivolităţi (pun în aceeaşi căldare „Inní Mér Syngur Vitleysingur” sau „Við Spilum Endalaust”) şi atrage primele wtf-uri şi omg-uri.

Funcţionează la fel de bine pe post de filtru – rareori mă bucur mai mult decât atunci când un grup consolidat îşi arde hărţile şi-o ia după cum îl taie capul pe mirişte.

Că excursia era una de scurtă durată şi că şcolerii ştiau de la bun început ce caută n-ar trebui să mire pe nimeni. Nu-mi pasă, de pildă, că „Góðan Daginn” e majoritar acustică – e la fel de sănătoasă ca oricare alt cântec de pe albumele de dinainte.

Şi mai e o treabă: nu-mi spuneţi că cineva s-a vândut „majorilor” atunci când continuă să cânte într-o limbă inventată sau în islandeză – le înţeleg pe amândouă în acelaşi grad. Nici îndelung comentatul prim cântec în englezeşte, „All alright”, nu se pune, căci oamenii vorbesc limba asta într-un aşa hal încât fără subtitrare eşti mort (vezi „Heima”).

Old vs. new

Dacă insişti să vezi vreo deosebire între „noul” şi „vechiul” Sigur Rós, mijlocul albumului, aşa cum îl văd eu, ar trebui să-ţi spulbere prejudecăţile: „Festival” parcă nici nu se îndură să plece din loc, clapele „registered trademark” şi falsetto-ul vocalistului îşi caută rădăcinile în trecutul nu foarte îndepărtat, în acel nepermis de frumos „Ágætis Byrjun”.

După aproape cinci minute, însă, explozia devine iminentă: metodic, ardeleneşte aproape, cântecul creşte până la dimensiunile celor care umplu stadioane. Că  basul aduce a Coldplay (şi aduce!) sau că producţia pare împrumutată de la U2 (şi este!) e cu totul irelevant.

(Pentru cei fără prea multă îngăduinţă, dar cu o sumedenie de convingeri ferme: Sigur Rós făceau lucruri asemănătoare şi cu ceva ani în urmă. Mai ascultaţi o dată Untitled #8.)

„Ára Bátur” are ambiţii la fel de mari şi stârneşte emoţii la fel de puternice, cu o adăugire necesară: dacă, pe undeva, pare o făcătură „cinematică” aşa cum am mai auzit nenumărate e din cauză că nu suntem obişnuiţi să dăm şi peste muzică în prefabricatele de astăzi. Un cântec mişto seamănă cu o carte deşteaptă: îţi lasă impresia că nu e mare scofală, că şi tu ai putea face asta, că toată lumea a făcut deja asta, până când îţi pică, totuşi, fisa: minimum de mijloace – nesfârşite semnificaţii.

De nepronunţat

Fireşte, fiecare alege ce-i place.

Fireşte, fiecare înţelege ce poate şi refuză orice-l calcă pe nervi.

Ceea ce încerc, destul de inabil, să spun e că nimic nu m-a tulburat mai tare de la Massive Attack încoace. Că Sigur Rós mă provoacă să caut, să mă tot întreb „ce-o fi vrut să spuie poietul?”, să mă bucur când mi se pare că m-am prins şi să mă bufnească un râs isteric, cu lacrimi, atunci când constat că îmi imaginam tâmpenii. Să simt, dracului, ceva – ceva atât de intim încât nu poate fi mărturisit.

Poate (şi) de-aia mai toate cântecele şi albumele lor sunt de nepronunţat.

 
 

 

Bucolice

Martie 3, 2008

goldfrapp_owl.jpg

( Goldfrapp, Seventh Tree, Mute, 2008 )

„The shiny blackest crow flew in to say hello, though – much to her surprise – he had two mouths for eyes”.

Sunt convins şi bucuros că Alison Goldfrapp şi Will Gregory n-au chiulit de la lecţiile despre Lewis Carroll. Nonsensul, cosmocomicăriile şi (câteodată) deşănţarea chic le-au fost întotdeauna buni amici.

Muzica lor nu e ceva fără de care nu poţi rezista, dar merită să te laşi păcălit.

Pentru că povestioarele frivole şi zbânţuite n-au făcut rău nimănui şi pentru că în cele lente şi horror ştim noi ce se acunde. Siguuuuuur că da, lupul cel rău a „halit-o” pe bunică şi nu s-ar da în lături nici de la nepoată…

Folk. Psihedelic

Între altele, aşa e vândut „Seventh Tree”. Cum zice aici, „a sensual counterpoint to the glitterball glamour of Supernature” şi „an electric whirlpool over which Alison’s voice soars”.

Cu alte cuvinte, însoţitoarea de bord nazistă s-a ras în cap, s-a pocăit şi nu mai preacurveşte cu ofiţerii. În schimb, a redescoperit plăcerile simple, sănătoase, precum plimbările în aer liber şi serbările câmpeneşti populate de mămăi septuagenare.

When you really buy that kind of crap, „Caravan Girl” şi „Happiness” te vor lua puţin prin surprindere. Nu le-ar fi stat rău în „Black Cherry” sau în „Supernature”, dar şi aici se simt foarte bine: beat-uri ferme, clape suprarealiste şi vocea aia – când copilăresc-alintată, când matur-aţâţată.

Adică acea trupă care s-a dovedit atât de influentă în mainstream,  în ciuda faptului că nu face decât să reviziteze teritoriile altora (un fel de Cabaret-meets-Leni-Riefenstahl-meets-T-Rex), încât Madonnei i s-a mai lipit o poreclă: Oldfrapp. 

Psihedelic?

Nu tocmai, hai să nu exagerăm. „Seventh Tree” pluteşte frumos în cea mai mare parte a timpului, dar n-aş zice că-i psihedelic. E mai degrabă eerie. Adică, deşi bizar, gâghilă plăcut urechile.

Cine nu mă crede să asculte „Clowns”, primul cântec – nu-mi dau seama nici bătut ce vorbe molfăie Alison, dar nici nu-mi pasă. Îmi ajung şoaptele ei, chitara rece şi trilurile câtorva păsăruici, spre final. Muzică de reclame, ar spune un cinic. Muzică de primăvară, răspund eu. Calmă. Blândă. Dulceagă cât să nu fie greţoasă.

Tot pe-acolo e şi primul single, „A&E”, despre cum poţi să faci mai frumoasă o duminică petrecută la spital.

Dar şi mai zdravăn îmi pare „Little Bird”, pentru că îmi confirmă talentul lor pentru colaje pestriţe: o jumătate toropită, din care reţii gângureala „July-lyyyy–lyyyyyyyy”, iar apoi saltul cu capul înainte through the rabbit hole – Alison se joacă de-a Liz Fraser şi îi mai şi iese.

Ce vrea să spuie poieţii?

Nu şi-au pierdut nici un miligram din umorul de până acum: la ce naiba te poţi aştepta de la un cântec care se cheamă „Cologne Cerrone Houdini”? Te poţi aştepta să fie cântat cu accent nemţesc: „Could vee be togever/In anover vorld”? Când cineva te abordează în felul ăsta cum să nu vrei să-i fii aproape, în lumea asta sau in anover one?

Unde mai pui că, pe lângă copacul din titlul albumului, clovnii sunt „tema” primului cântec, iar bufniţele supradimensionate, după cum bine se vede, îţi poartă de grijă.

Şi nu şi-au pierdut nici puterea de-a te emoţiona, dacă ţin cu tot dinadinsul: vezi „Eat yourself”. Adevărul e că, fie în pielea unei dive disco destrăbălate, fie în cea a unei cucoane care citeşte Yates pe pajişte, Alison Goldfrapp te pofteşte să-ţi laşi mintea să zburde. Fraier eşti dacă răspunzi „nţ”!

Duios anestezia trecea

Ianuarie 10, 2008

crasma2.jpg 

(The National, Boxer, Beggars’ Banquet, 2007)

Unii spun că „Boxer” e albumul anului trecut. Nu-i tocmai aşa, in my humble opinion, dar e unul dintre cele mai răsărite.

Iar dacă titlul de cea mai britanică trupă americană nu s-ar fi dus deja la The Killers, oamenii ăştia ar fi fost nişte candidaţi solizi. Nu vă lăsaţi păcăliţi de articolul hotărât, nu sunt încă o trupă din furnicarul „the”-urilor. Mai degrabă, din cauza nesfârşitei melancolii din vocea lui Matt Berninger, aduc a Tindersticks.

Muzica lor e cam ca poza de mai sus – de auzit lângă tării şi beri nenumărate, între oameni care ţi-s dragi.

Însoţeşte la fel de bine cărţi despre asistente din cel de-al doilea război mondial, care fac copii cu soldaţi muribunzi, în colţuri sordide de spital.

Nici peste un film mut, alb-negru (d’oooh!!!), nu s-ar lipi prost.

Prăpăstii

„Boxer” nu e cel mai original album downtempo (sadcore? chamber pop?) din câte s-au făcut vreodată, dar bifează toate căsuţele: am zis de vocea alcoolizat-gâtuită a lui Berninger, adăugaţi pian din belşug, un violoncel suicidal, mici episoade mai accelerate.

„Fake empire”, din deschidere, le reuneşte aproape pe toate – e un fel de „în jurnalul de la această oră…”.

Mai departe dai peste un nurofen audio foarte potrivit anotimpului.

Albumul pluteşte, seduce, se sedimentează: l-am ascultat de vreo patru-cinci ori la rând. Sigur, mie îmi lipseşte simţul măsurii mai tot timpul. Încă nu îmi dau seama dacă l-am lăsat de atâtea ori din cauză că prea seamănă cântecele între ele (which they kinda do) sau din cauză că sunt foarte bune (which they kinda are).

Cum se întâmplă cu majoritatea trupelor de calibrul ăsta, textele sunt mici nuvele la purtător. Câteodată, căci The National mai şi contorsionează sensul primar al cuvintelor: „Cinderella through the room/I glide and swan cause I’m the/best slow dancer/in the universe („Green Gloves”).

Sau imaginează situaţii care te lasă cu gura căscată: „Stand inside an empty tuxedo with grapes in my mouth, waiting for Ada” („Ada”).

Dar comit şi banalităţi de o sinceritate care te pune pe gânduri – nu de alta, dar cunoşti oameni în situaţia despre care vorbesc ei: „You know I dreamed about you for 29 years before I saw you/I missed you for 29 years”, de pildă. Ştiu, pare siropos, da’ ia auziţi cum sună:

Recuperări

Decembrie 18, 2007

air.jpg

(Air, Pocket Symphony, Virgin, 2007)

Muzica franţujilor ăstora e, at its best, atât de intimistă încât mi-aduc acut aminte de ziua în care i-am auzit pentru prima dată. Cald, praf, transpiraţie. Aer lichefiat, parcă. Şi revelaţia abruptă: tocmai ce s-a întâmplat ceva important.

„Moon Safari”, se-nţelege. În ceea ce mă priveşte, un moment la fel de puternic (dar în extrema cealaltă) ca şi „Music for the jilted generation”, al lui Prodigy.

Air suferă de boala debutului prea bun (au mai păţit-o Oasis, Tricky şi Goldfrapp, cu vreo câţiva ani înaintea lor).

„Premiers Symptomes” întregea corect puzzle-ul. Soundtrack-ul lui „Virgin Suicides” stă bine pe picioare, dar are un dezavantaj major: ştiai deja cum sună Air.

„10.000 Hz Legend” e un semieşec, „Talkie Walkie” – aşijderea. Iar „Everybody hertz” e o catastrofă.

Allons-y, donc!

„Pocket Symphony” reuşeşte să evite capcana autopastişării, deşi poate să te păcălească în primă instanţă. Oricum, recuperează tot ce era uimitor înainte şi adaugă destule delicatese.

Se deschide numai bine cu „Space Maker”, un fel de capsulă a timpului instantaneu adictivă.

Face pereche bună cu „Once upon a time” pentru că sunt împreună, cu toate cinelele abia atinse, clapele insinuante şi vocile androgin-ghiduşe, promisiunea că de data asta albumul n-o să se mai fleoşcăie pe la jumătate.

Abia însă la cel de-al treilea şut în coaie – „Hell of a party” – promisiunea virează înspre certitudine. O harpă (cred) şi Jarvis Cocker, care aproape că recită, grav, „Please do not follow where I’m leading…” Oh, but I will!

În asta constă, de fapt, noutatea lui „Pocket Symphony”: nu în colaborarea cu un alt icon al adolescenţei mele târzii (există un precedent Beck în „10.000 Hz legend”), ci într-un sentiment mai apăsat de claustrofobie, de angoasă. „I’m falling in love, I’m falling down, down on the ground” nu pune mari probleme de interpretare, de pildă. Mai ales când cântecul se numeşte „Napalm love”.

A nu se impacienta

Sunt şi pansamente cu rivanol la îndemână. „Left Bank”, cu refrenul ei simplu – „Without you I’m getting lost/Without you there’s no release” şi cu o foarte discretă chitară rece printre miliardele de alte brizbrizuri – e confortabilă şi mic-burgheză.

Ba mai adaugă şi copilăreli precum „Je perds la raison/dans la mer du Japon” – un cântec scurt, eficient şi un strop mai alert decât celelalte. Nu e tocmai „Sexy Boy”, cu acele obsedante întrebări (Où sont tes héros aux corps d’athlètes? Où sont tes idoles mal rasées, bien habillées?), dar ritmul într-acolo bate.

Sigur că e bine să citeşti ascultând o astfel de muzică, dar ar fi păcat. Sigur că poate însoţi/alina aproape orice plăcere/oftică, însă şi asta ar fi prea puţin. Nu mai vorbesc despre apăsata lor calitate cinematografică.

Părerea mea? Pune imaginaţia la bătaie. Ai să te iei foarte tare prin surprindere. La o adică, titlul albumului chiar poate fi luat ad litteram, mai ales că până şi ei ziceau cândva: „In any classical song you can take five seconds of it and make a loop and you make a great pop song with it.”

Bunoc!

Noiembrie 5, 2007

„Bunoc” înseamnă, în accepţiunea unora dintre ardeleni, un bun o ţâră mai bun decât bunul „clasic”, ăla peste care dai de cele mai multe ori. Bun?

Nope, bat odios câmpii.

Paregzamplu: a quickie in the morning e ceva bun, pentru tot restul zilei vei purta cu tine o întâmplare frumoasă, dar o sâmbătă în care nu vă daţi jos din pat (decât, eventual, pentru intermezzo-uri pe masa din bucătărie sau pe unde s-o mai nimeri) e bunoacă. Nu pare să fie cine ştie ce nuanţă, până nu o experimentezi pe pielea tea.

Aşa şi cu clipul ăsta: ideea a mai fost folosită, cu rezultate meritorii, dar de data asta se potriveşte mănuşă. Iar cântecul, după cum scriam în altă parte, e despre moartea unei iubiri „dintr-acelea”.

N-am prea nimerit-o atunci, dar eram cât de cât pe-aproape. E trist? Cam da. Da’ e tare bunoc.

Autumnale

Octombrie 18, 2007

Despre Cocteau Twins s-a zis că ar cânta (ar fi cântat) acelaşi cântec, over and over again, and then some more. Cam ca hip-hopperii.

E o exageraţiune, se-nţelege, dar are şi ea temeiurile ei.

Contraargumentul care închide prin knock-out partida e Liz Frazer. Cei care spun că nu-i mişcă vocea ei sunt pentru eternitate nătărăi.

A se servi la căldurică, în zile ploioase sau în dimineţi, ca cele din săptămâna asta, cu miros de iarnă.

Kula Shaker (prima parte)

August 20, 2007

Back in the ’90s, erau un fel de Arctic Monkeys – primul lor album, K, a intrat în topul britanic direct pe locul întâi, cel mai bine vândut album de debut de după Definitely Maybe (Oasis).

Li s-au întâmplat multe după. Incidentul cel mai cel: nişte vorbe prea grăbite (despre svastici) ale vocalistului Crispian Mills le-au urcat toată presa în cap.

Acum mai trag o dată – tocmai ce au lansat „Strangefolk”. Despre el, peste vreo zi-două, trebuie să-l rumeg pe îndelete.

Până una-alta, ia luaţi de vă minunaţi :”Great Hosannah”, de pe un album botezat, foarte matur şi înţepat, „Peasants, Pigs and Astronauts”.