Archive for the ‘capete în gură’ Category

Curu’ calului

August 5, 2008

De vreo cateva zile, Romania e doldora de experti in arta contemporana: de la celebrul TRU, care-si cam baga picioarele in arta cu pricina, dar care ii iubeste pe Horia Roman-Patapievici si pe Corina Suteu, pana la (mult) mai putin cunoscutul Andrei Badin.

Care Badin, cand nu coordoneaza stiri proaste la Antena 3, pastreaza demnitatea nationala. Las’ ca individul comite niste greseli de limba pentru care un scoler de clasa a cincea si-ar fura o ditamai corigenta, las’ ca – probabil – se numara printre cei carora „Dilema” le adresa invitatia de a face coada la supt pula statuilor lui Eminescu, omul stie el mai bine cum trebuie „promovata Romania in strainatate”.

Iar o recenta expozitie de la ICR New York (ireverentioasa, corect, dar de cand e onorabilitatea unicul criteriu al valorii in arta?) e un scuipat pe obrazul tarisoarei. Expozitia e finantata – culmea! – din banii greu incercatului contribuabil. Unde pula mea o fi vigilenta cetateneasca a Antenei 3 cand vine vorba de casele din Primaverii pentru care o sumedenie de demnitari platesc chirii mai mici decat cele percepute pentru o garsoniera din Militari? Just asking.

Manechine la fabrica de sicrie

Boborului anesteziat cu Elodii, Ciutaci, Cristoi si alte jivine i se livreaza un nou „scandal cultural”, oarecum asemanator celui al manualelor alternative (tot Intact-Voiculestii au mancat tone de cacat si pe seama astora, acum cativa ani).

Caraghioslacul cosmic nici nu s-a produs inca: zice la gazeta ca „scandalul” va fi subiect de ancheta la comisia de cultura, arte si mass-media a Senatului. Pai sa-i numaram, coane Fanica: presedinte – Adrian Paunescu, a carui unica profesie a fost sa pupe cur de nevasta de dictator. Ion Mihai Dumitrescu, vicepresedinte, a inceput ca maistru si e inginer. In 1998 – ha!- s-a specializat in jurnalism la Sibiu.

Dan Gabriel Popa, membru, a terminat Institutul de Medicina si Farmacie din Bucuresti. Ceea ce e onorabil, dar nu te indreptateste sa-ti dai cu presupusul despre street-art. Nu in cadru oficial, cel putin. Adrian Cioroianu, fost ministru de externe, trimitea rromi in desertul din Egipt. Dupa ce a fost plecat de la MAE, a votat fara prea multe dileme pentru legea care impartea stirile in pozitive si negative.

Din biografia de pe pagina Senatului a lui Constantin Gheorghe aflu doar ca onor membrul comisiei de cultura e presedintele filialei sucevene a PC, partidul-televiziune. Gavrila Vasilescu e la fel de zgarcit cu detaliile, doar ca dansul vine din metropola multiculturala Botosani, care, o stim cu totii, is at the forefront of modern art.

Mihai Ungheanu a terminat Literele si face parte din PRM, gazda a unor mari artisti: Irina Loghin si Oana Zavoranu sunt doar numele cele mai cunoscute. Nora Rebreanu a terminat Politehnica, Károly-Ferenc Szabó nu ne spune, mai draghe, nimic despre pasiunile lui extraparlamentare, iar Vasile Dancu e sociolog.

L-am ratat pe pesedistul Mihai Mohaci, fost inginer la fabrica de scule din Rasnov si mandru director, pana in 1998, al publicatiei saptamanale Antena Press. De care, nascut si crescut in Brasov, am aflat abia astazi.

Invitatii

Celor dispusi sa se lamureasca pe cont propriu le recomand, maine, conferinta de presa de la 11, de la Carturesti, a directoarei ICR New York, Corina Suteu. Celorlalti le raspund de pe acum ca nu, nu lucrez la ICR. Am avut ocazia sa o cunosc pe madam Suteu – e aroganta si rea, dar se pricepe la meseria ei. Iar de Horica Patapievici ma despart sapte lumi.

Tot asa, cine vrea sa afle mai multe despre expozitia „infamanta” poate sa dea o tura pe-aici. N-am vazut-o, nu-i cunosc pe artistii invitati, dar e limpede ca au reusit sa fotografieze Romania cu o acuratete cumplita. E, a cata oara?, incompetenta la limita cretinatatii, pasunista, hâdă.

P.S.: nu discut aici despre prezumtivele nereguli financiare de la ICR, nici despre colaborationistii invitati de Institut in Germania. Din doua motive: sunt teme separate, iar in harmalaia asta chiar n-ai cum sa discuti omeneste.

Bănel Trickuliţă

Iunie 18, 2008

( Tricky, Knowle West Boy, 2008 )

Ţin cu Tricky la fel cum alţii, destui, ţin cu naţionala de fotbal – ştiu că nu prea mai face multe parale, mă cam ruşinez de isprăvile lui recente când mă întreabă cineva, dar nu-i pot da pace. Trebuie să aflu ce-i mai dete prin cap şi cu ce fel de skunk îşi mai mângâie plămânii. 

„Knowle West Boy” are 13 piese. Cu vreo şapte-opt prea multe, aşa cum se întâmplă pe aproape toate albumele lui de după „Juxtapose”.

Nu m-aşteptam, oricum, să livreze încă un „Maxinquaye” – ar fi a) nerezonabil şi b) imposibil. Dar, futu-i, nu-mi trebuie nici scremete pop dintre cele mai comune: „Veronika” se vrea nervoasă din cauză că „you did not give me respect”. Yeah, yeah, wa’eva.

Odioasele colaborări cu rapperii lui jamaicani, pupa-mi-ar curul alb, apar şi aici de nicăieri şi se potrivesc fix ca nuca-n perete. „Baligaga”, de pildă, e exact cum o cheamă – ca sunetul unei băligi în cădere.

Moţul pe rahat, dacă tot nimerirăm la grajd, e însă „Slow”, cover al piesei altminteri inofensive a lui Kylie Minogue. Cum vine din partea unuia care rescria genial, altădată, „Joga” lui Björk sau „The Love Cats” (by Cure), cazi pe gânduri: ce urmează, un duet cu Britney Spears? Sau poate că-i caută la telefon pe Nico&Vlad Miriţă, convins că li s-a făcut o nedreptate…

N-aş face atât de urât dacă bucăţi precum „Past mistake”, „Coalition” ori „Cross to bear” nu ar fi la fel de intense, de meditative şi de hăituitoare precum multe dintre trecutele lui cântice. Ca să nu spun de „School Gates”, care închide aventuros – chitară country, goddamit! – un album mediocru.

Aşa că scuip nervos, îmi potrivesc cuşma pe-o ureche şi mă ţin şi mai vârtos de pahar, după care strig din toţi rărunchii: Haide, Tricky, ştiu că poţi!

Anarchy? In fuckin’ Romania???

Aprilie 3, 2008

punk.jpg

N-am răbdare să intru în detalii – povestea e redată cel mai echilibrat, zic eu, de „Cotidianul„.

Preambul: câţiva tiermondişti, profeţi ai încălzirii globale, occidentali plictisiţi şi fără cauză, spuneţi-le cum o vrea sufletul vostru, fuseseră opriţi la graniţă înaintea summitului bucureştean. Poliţia de frontieră a „explicat” că puneau în pericol, apud SRI, siguranţa naţională.

Dacă cinci oameni cu afişe anti-NATO pun în pericol siguranţa naţională, am cam belit-o.

Ăştia au fost întorşi din drum, ceea ce e oricum un abuz, dar nefericiţii care-au reuşit să intre în ţară şi să se ducă la Timpuri Noi au mai dat şi-o raită pe la poliţie – câteva ore de privare de libertate, fără nici o acuzaţie şi apoi – pa, ciudaţilor!, fără nici o explicaţie.

 BĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂIIII!

Eu ştiam că Birmania şi China sunt mari, dictatoriale şi nesigure, dar România parcă e – cu acte şi bagaje – în Uniunea Europeană, mama ei de formă fără fond!

Iar ceea ce mă face să tremur încă de nervi e că agentu’ semianalfabet adus cu anasâna în Bucureşti din cine ştie ce secţie uitată de lume de la Săscăuţii din Deal are acoperire legală.

Legea Poliţiei, mes amis, zice că există „măsura administrativă a conducerii la sediul de Poliţie”. Asta înseamnă că „poţi fi ţinut până la 24 de ore acolo, fără nici un temei foarte clar, fără nici o acuzaţie şi ţi se poate da drumul după aceea fără nici un fel de explicaţie. În intervalul acesta se petrec cele mai multe abuzuri” (Diana Hatneanu, preşedinta APADOR-CH).

Legea delictului de opinie

Ar fi un nume mai potrivit şi o lectură instructivă pentru lăbarii de presă, unii „cu firmă”, care sunt de părere că „bine le-au făcut, mai dă-i în mama lor de comunişti deghizaţi!!!”

Anarhismul, stimaţi imbecili, nu înseamnă trei puştani drojdiţi care se pişă în mijlocul intersecţiei de la Universitate. Daţi şi voi un search „Proudhon” pe google, vă asigur că o să aflaţi lucruri la care bietul vostru neuron, poate singurul, n-a stat să cugete vreodată.

Deci:

1. Legea poliţiei trebuie schimbată: există ceva numit iniţiativă legislativă cetăţenească, în cel mai rău caz.

2. Ministrul liberal de interne are de dat o cârcă de răspunsuri oneste sau are de semnat o demisie.

3. Dacă e adevărat că oamenii ăia s-au luat la cafteală cu paznicul, e de plătit cel mult o amendă pentru tulburarea ordinii publice. Dar cine crede pe cuvânt două sute de handralăi care s-au dus să ia la omor 50 de pacifişti (sau ce-or fi ei), dintre care jumătate erau femei?

Mai înfricoşătoare decât „intervenţia” Jandarmeriei e însă atitudinea cuiva sub 35 de ani: „Mie mi s-au părut dubioşi, n-ai văzut cum arătau? Dacă puneau o bombă acolo”? România profundă mă scoate, încă o dată, din toate ţâţânile. E fricoasă, proastă şi curvă.  O manea de naţiune!

Gently headbanging

Ianuarie 30, 2008

headbanging1.gif

(Un text mai vechi. Întâmplarea s-ar putea repeta oricând)

Hai, mă, nu mai fi atât de încuiat! Mergem, vedem cum e, plecăm repede! Promit!

– Şi dacă scăpăm de ăsta şi nimerim peste Heffe în Fire? Ă?

“Ăsta”, nu se poate să nu fi auzit de el, e Lenţi. The Lenţi. Creatura Chiriac. Trăieşte într-o lume în care trupele daneze ori alea norvegiene sunt celebre. Se trage de şireturi cu fraţii Cavalera. Stăpân al tenebrelor, în fiecare miercuri noapte, la Club A.

Shortcut şi trecătorul sunt nemiloşi: ori acolo, ori nicăieri. B52-s nu se pune (prea multă puştime), El Comandante e la doi paşi, dar cineva face mutre, expirat-ul e prea departe…

– Bine, mă, haideţi!

Primul lucru care îmi sare în ochi e cuşca de sticlă pe care au încropit-o pentru nefumători, imediat la intrare. Aşa le trebuie, îmi zic. Trăiască lupta împotriva antidrogului!

E lume puţină, lucru rar. Barmanul are mutra unuia condamnat să se hrănească numai cu lămâi şi pătrunjel. Se miră că ne vede, îl asigurăm că nu stăm mult, începe să ne spună că viaţa lui e deşartă.

– Important e că îţi dai seama, se chinuie trecătorul să pară interesat.

We be clubbin’

Scăpăm cumva de abisul existenţial al amicului (să fie de vină faptul că noaptea de miercuri e, pompos-stalinist, botezată RocKultura?) şi căutăm un locşor mai ferit.

– Duuuuuude, suntem singurii care beau din pahare, constată trecătorul.

– Plecăm bătuţi de-aici, se îngrijorează Shortcut.

Are şi motive, deşi s-a născut paranoică: Trecătorul poartă cămaşă-n pătrăţele multe şi mici, peste care şi-a pus sacou. Negru, deci cât de cât în ton cu atmosfera. Eu, însă, arăt ca un pom de Crăciun: am blugi deschişi la culoare, încălţăminte de pânză, o bluză pestriţă. Sunt ca măgaru-ntre oi.

Pe un ecrănaş aşezat lângă scenă se agită cineva, un single de chitară storcit îşi dă duhul, vreo doi-trei oameni par chiar interesaţi.

– Homplobubugars manuherschnnitt winkmanfreunde, se zborşeşte Lenţi după ce se lasă liniştea. În veci n-o să-l pot înţelege pe ăla de l-a încurajat să vorbească la radio – mestecă vorbele ca pe pufuleţi.

Aşadar… mergem?

Biboca/Garagem/Favela

Mergem pe naiba, cică s-a pornit distracţia. Un supraponderal între două vârste (vedeţi, sunt corect politic, nu zic “umflat bătrân”) îşi desface pleata. Hopa!

Am mai văzut asta.

Am luat parte la asta.

Chiar mi-a plăcut asta.

Flăcăi şi gagice se-aşează în cercuri imperfecte, se frâng de şale, şi dă-i! Stânga – 5 rotaţii, dreapta, alte 5. De la capăt. Stânga – 6, dreapta – 6. Înc-o dată! Stânga -7, dreapta -7. Unii obosesc repede şi abandonează. Deh, burta şi rock-ul nu se prea pupă. Eu ştiam că rockerii sunt slabi şi intenşi, da’ ce ştiu eu?

Alţii, mai antrenaţi, duc headbanging-ul pe noi culmi: aceeaşi direcţie, on and on and on and on… Pasionant. La ce mi-o fi stat mintea in my time as a headbanger?

– Orice ai face, să nu te bufnească râsul, zice Shortcut, cu gura până la urechi.

– Bine că eşti tu…, dau să răspund, dar sunt întrerupt fără menajamente:

– Băăăăăăă, io-s rocker, răcneşte trecătorul, mirat.

E un cântec cu Pantera (habar n-am care), iar prietenul nostru is really into it. Numai că nu dă din cap, vericule, dă din mânuţe şi se mută de colo-colo. Ba chiar mai şi ţopăie. O fi voie?

– Băăăăăă, şi io-s rocker, gândesc două minute mai târziu:

Ratamahatta!!! Am copilărit cu ea, futu-i! Trash brazilian, ceea ce înseamnă că poţi dansa şi samba pe el, numai că nimeni nu pare interesat de altceva decât de mişcările din gât. Să mă bag, să nu mă bag?

– Băi, vezi că eşti chel şi ai putea trece drept punker. Which is even worse.

Mi-o fi citit gândurile? De unde ştia că Ratamahatta mă punea, aldat’, instantaneu în mişcare?

– Mă duc să mai iau de băut.

– Adică mai stăm?

– Hai, mă, sar iar amândoi!!! Ce dracu’ ai?

Am două capre în faţă, asta am. De unde-au răsărit nu ştiu, dar trec la treabă fără avertismente. E ca şi cum mi-ar zice amândouă “Avem păr şi ştim să-l folosim, so get the fuck outta the way!”

Mă întreb, mirat, cum poţi să fii a rock chick şi să porţi bluze cu volănaşe la mâini şi tăiate “dulcic” de-a lungul braţului, dar îmi ia ochii repede altă minune vestimentară.

Un tricou pe care scrie “True Norwegian Black Metal”.

That’s it!

Nu mă mai pot abţine.

Râd cum n-am mai râs de vreo săptămână, imaginându-mi pe cineva cu destul timp liber încât să asculte Mayhem, Darkthrone, Satanic Warmaster (mă rog, ăştia-s finlandezi!), Burzum, Gorgoroth, Emperor, să opereze – vă rog, fără vivisecţii! – distincţii între ele, să le pună în categorii şi să fabrice, mândru, un tricou pe care scrie “True Norwegian Black Metal”.

As opposed to what? Fake Norwegian Black Metal? Hihihihihi!!!!!

– Copii, ne mai distrăm cinci minute şi mergem.

– Coooo-rec’!

Pocăiţi-vă!

Ianuarie 9, 2008

Cezar Paul-Bădescu îşi atrage înjurături preacucernice, plus o ameninţare-două (te călcăm noi cu maşina prin Arad!), din cauza unui benign post despre rolul religiei într-o societate laică.

Defunctul City Limits îi urează, prin mine, nervi de oţel: de când cu „Jesus is gay” mi/ni s-a tăiat de discuţii cu popimea din blogosferă. „It’s the blind leading the blonde”, vorba mesianicului Bono.

Mai bine un cântec controversat (I sooooooo love this word!) pe versuri de Rushdie să cântăm. Unde mai pui că e una dintre cele mai reuşite bucăţi U2.

Bonus: Milla „Multi Pass” Jovovich.

Haiduci (cu voie de la poliţiune)!

Noiembrie 15, 2007

dicoratie.jpg

Am stat, m-am coit, m-am învârtit: să înjur sau să nu înjur Phoenix, „formaţia-fanion a rockului românesc”, recent decorată de onor. musiu preşedintele?

Ştirea s-a cam învechit: are două zile. Aţi văzut, poate, o burtă proeminentă în prim-plan la televizor, în compania unor plete cărunte. Băse i-a proptit o dicorăţie pe ţâţa stângă, a recitat nu-ş’ ce, i-a trimis pe phoenicşi acasă.

Câteva ziare, ceva mai documentate decât jivinele de pe la menajeriile TV, au observat corect că din tabloul vivant de la Cotroceni lipsea Baniciu. Mie mi-a sărit în ochi/urechi – şi m-a zgâriat rău – altceva.

Rockul patriotic

„Puteţi conta pe noi şi în educaţia acestei tinere generaţii care este în pericol”,  s-a trezit să râgâie marsuinul slinos who goes by the name of Nicu Covaci. Pardon de expresie.

Amu, coane roachere, eu am o problemă: educaţia mea a început acasă, a continuat la şcoală, o mai cârpesc când şi când cu câte-o carte, un film, o piesă de teatru. La concerte de rock merg din alte motive.

Îmi cer, onest, scuze în cantităţi industriale celor pentru care Phoenix înseamnă cam ce înseamnă pentru mine Timpuri Noi. Nu caut cu tot dinadinsul să vă calc sensibilităţile în picioare.

Numai că la vremea la care N. Covaci şi restul hăuleau despre Andrii Popa şi despre alte mitice figuri de pe la 1600 toamna, rockul era în altă parte: Velvet Underground, David Bowie, The Stooges… anyone? 

Crescut în confuzii ani ’90, am avut parte de un Phoenix vetust, anchilozat, mult prea plin de sine. De-aia nici n-am insistat, aşa că părerile mele s-ar putea dovedi o mare oişte într-un şi mai mare gard. N-am ascultat „Cantafabulele”, nu m-a interesat să sap mai adânc, dar mi-a pus un mare capac colaborarea lor cu cele două mâţe rebegite de la Talisman.

Iar Ov. Lipan-Ţăndărică îmi pare un şaman hirsut povârnit din elucubraţiile cu bubuli ale lui Coruţ. Mulţumesc, pas!

Nici salam cu soia n-am mâncat

Aşa că n-am de unde să ştiu cât de greu era să strecori o „şopârlă” în cântecele de dinainte de ’89, cum se descurcau trupele de-atunci, etcaetera.

Ce mă înfioară, însă (o fi de vină supradoza recentă de Lucian Boia?) e potrivirea sumbră dintre „etosul” Phoenix şi mitologia comunistă a acelor zile. Ceaşcă, pasămite, scuipa URSS-ul în ochi şi redescoperea „puntea peste veacuri”, până ce nimerea hăăăăăăăt, la Burebista.

Nici o deosebire de substanţă la Phoenix, zic eu: naţional-comunism pentru rockeri. „Naşii mirelui le duc fraga, grâna campului, iară naşii ei – roua norilor si florile de tei”. Zău?

Zău! Ba mai dihai

Tot aşa cum anchilozarea mentală din vremea comunismului s-a transmis perioadei de democraţie original-iliesciană, patetismele de la pa’şopt ale timişorenilor au fost vioi îmbrăţişate de „tânăra generaţie”, aia pe care vrea s-o educe (again, yuck!) Nicu Covaci. Hence, succesul Păsării Colibri.

Eu refuz să-mi simt sufletul mugur de fluier sau să pornesc oriunde cu roua-n picioare. Am pornit, la propriu, cu roua-n picioare, la diverse trebi agricole: roua e umedă and it sucks!!! Mai degrabă mă duc cu văru’ Maftei la concert.

Nici fetele verzi cu părul pădure nu mă impresionează, pentru că nu mă pot opri din a suprapune cântecului imagini din „filmele” lui Sergiu Nicolaescu (îl ştiţi, ăla care pretinde că filma la 1970 cu tehnici – cică – furate de fraţii Wachowski, pentru Matrix).

Dacă ţineţi cu tot dinadinsul, bălăuzeala autohtonistă pe sistem Phoenix e echivalentul poeziei moderniste din anii ’60 a lui Nichita Stănescu. O intenţie onorabilă, cu rezultate mişcătoare, numai că ar fi fost mai potrivită cu multe zeci de ani înainte de data la care a fost revitalizată în România. Îndreptaţi eventuale înjurături către numitul Cărtărescu, element parazitar – de la el am preluat, stângaci, ideea.

În rezumat

Nu le mai căutaţi scuze trupelor de dinainte de ’89 pentru că n-au fost ceea ce ar fi putut/trebuit să fie într-o lume cu scaun la cap. Nu se putea, ştiu. Şi ştiu la fel de bine că în atmosfera aia Phoenix a fost un debuşeu cum nici cu gândul nu gândeai. E perfect adevărat.

Dar nici nu vă (mai) minţiţi că Phoenix ar fi echivalentul românesc al, nu ştiu, al lui Black Sabbath, na! România de-atunci era o ţară oficial descreierată. „Rockul” acelor timpuri n-avea cum să fie altfel.

Necazul e că rockul de-adevăratelea e libertate de-adevăratelea. Cam aşa:

Pierdut bostani. Găsitorului recompensă

Octombrie 1, 2007

smashing-pumpkins.jpg

„Zeitgeist” promite multe: e primul album Smashing Pumpkins în şapte ani, după cum triumfător scrie pe sticker-ul CD-ului. Ceea ce e o minciună: „Zeitgeist” nu e un album, ci o însăilare dureroasă, scremută şi inutilă, iar Smashing Pumpkins sunt doar pe jumătate – recte Billy Corgan şi Jimmy Chamberlin.

Era oricum de aşteptat ca D’arcy şi James Iha să stea deoparte (trupa are o istorie complicată şi grea), dar cu atât mai mult cu cât au aflat despre „reunire” din ziare. Maestrul Billy („this boy in a dress”, cum îl înjura mai demult Sharon Osborne) nu s-a ostenit să le dea un telefon, acolo…

Altă enervare majoră din categoria celor prea puţin legate de muzica propriu-zisă ţine de surâsul lui Paris Hilton, cu o ciupercă nucleară în fundal, pus pleaşcă pe post de „artwork”. Îmi aduce aminte cât de tare m-a scos din ţâţâni B.Corgan în momentul destrămării trupei, declarând că „it’s hard to fight against the Britneys”. Nu se plictiseşte niciodată să înjure pizdăraia pop? Sau nu e în stare de mai mult?

Control freak-control freak,  da’ mai odihneşte-te!

Fac atât de urât din cauză că, in my book, Smashing Pumpkins sunt una dintre cele mai mari trupe care au trăit vreodată. Şi una dintre cele mai subestimate. Iar Billy Corgan, deşi se cacă muzică şi deşi îmi e drag de parcă eu l-am făcut, îmi pare că se transformă într-o dihanie asocială care nu poate înţelege de ce lumea nu se pliază gusturilor sale şi de ce nu-i ridică statuie.

E adevărat că Smashing Pumpkins e copilul lui, aşa că are oarecum dreptate să spună că el l-a făcut şi el îl omoară. Numai că, în vreme ce îi pune perna pe faţă, are pretenţia că îl resuscitează.

Da, a fost întotdeauna un mic dictator, însă simplul fapt că mai erau câţiva prin preajmă îl obliga să ia în considerare posibilitatea că or avea alte opinii despre cum trebuie să sune un cântec sau să se închege un album. Cine nu mă crede să asculte Zwan sau albumele solo ale lui Corgan – sunt plicticoase şi inconsistente de la un capăt la celălalt.

Despre muzică

Ascult Zeigeist de vreo două luni încoace, cap-coadă, în speranţa că nu e atât de prost pe cât mi-a sunat prima dată. Şi cu fiecare ascultare mă enervez şi mai şi.

Bubuie de parcă are numai lead guitars şi o percuţie solidă, dar ineficace. Jumătate dintre cântece (sunt îngăduitor aici) nu reţin atenţia prin nimic. Ruperile de ritm, atât de caracteristice Smashing Pumpkins, sunt nişte promisiuni nicicând concretizate: climaxurile pe care le aştepţi după (Bullet with butterfly wings, anyone?) sunt nişte lăbi adolescentine.

Mai am: bucăţile care se vor senin-delicate (Neverlost sau Bring the lights, bunăoară) nici nu se apropie de minunăţiile de pe „Adore”, iar cele mai „coioase” n-au nimic din coerenţa unor Tristessa sau Cherub rock.

Pe culmile ridicolului, însă, este United States: aproape zece minute de bălăuzeală incoerentă, care pleacă prea greu şi nu duce nicăieri.

Iar dacă eventualul fan Paris Hilton care-a nimerit cumva peste „Zeitgeist” nu înţelege ce vrea să spuie coperta albumului (Statuia Libertăţii cât pe ce să fie acoperită de ape), Billy îi explică: „rouse me soon, the end draws nigh/whose side are you on?/your blood you cannot buy/revolution! revolution!”. Let me guess: Bush and the neocons? Foaaaaaarte original!!!!!!!!

Şi totuşi…

Admir la Billy Corgan încăpăţânarea cu care face exact acea muzică pe care o consideră el sănătoasă, zică lumea ce-o zice. E atât de preocupat de sine încât nici nu se poate preface – să fie politicoşi Chili Peppers, el nu îşi menajează fanii (şi nici pe foştii colegi de trupă, după cum spuneam). Pare încremenit în proiect, în acei fabuloşi ani ’90, dar nici că-l doare că tot restul lumii cântă acum altceva. Nu ştiu ce-l mai mână în luptă, nu-mi pot închipui ce-ar mai avea de demonstrat, dar mi-e bine să-l ştiu în viaţă şi doritor să cânte. La urma urmelor, măcar îmi aduce aminte cât de grozav putea să fie odinioară.