Archive for the ‘concerte’ Category

Umblăm prin orasch

Iunie 14, 2009

Sunt convins că aţi auzit poveşti despre Kraftwerk la Sala Palatului sau că aţi fost de faţă, aşa că n-o să insist foarte tare.

Atât: unui prieten i-au dat lacrimile, altul a refuzat categoric să vină. Al doilea a fost cam cap pătrat, cred, dar nu e un capăt e ţară. 

md zice foarte bine ce zice (oamenii sunt la fel de importanţi ca Pink Floyd), adaug şi eu un gând care m-a trosnit cam pe la „Vitamin”: fără artă, tehnologia e degeaba.

Chiar dacă nu pot pretinde că sunt fan sau cunoscător de Kraftwerk, I loved it. Între altele, pentru un gest de o eleganţă supremă, consemnat de la 2.38 încolo.

Anunțuri

Tori fucking Amos!!!

Decembrie 15, 2007

Sinceră, deşteaptă, frumoasă cu flăcări. Are o voce cât şapte şi cântece cum alţii n-or să scrie în şapte vieţi.

Dar are şi toane. Vorba lui Chris Crocker, she’s only human.

Treaba-i simplă: marţi a avut un concert în State. Două dame care se tot fâţâiau în primul rând i-au atras atenţia.

Aşa că le-a tras un frecuş cu spume. Uitaţi-vă la el până când nu-l scoate din circulaţie vreun mormon bigot. Partea cu „get the fuck outta my show!” începe la minutul 2.28, dar aş prefera să ascultaţi cântecul în întregime. Se numeşte, de ce oare?!?, „Code Red”. Am şi o nelămurire: ălea două şi-or fi primit banii înapoi?

Şi voi ce ziceţi? Se stă la concerte de rock precum la Liturghie? Face fiţe sau are dreptate, is it really „a privilege to sit in the front row”?

Dulcele aer al normalităţii

Decembrie 9, 2007

sofasurfers.jpg

(Sofa Surfers, live în Fabrica, 8 decembrie 2007)

surfers.gif„Ce fel de nume de trupă e ăsta?”, îl întreabă pe Nick un june bine drojdit, cu un zâmbet larg pe moacă.

Aş fi putut să pun o întrebare asemănătoare cu numai o săptămână înainte, când am aflat despre ei. Au mai cântat în Bucureşti şi au dat o tură şi pe la Delta Music Fest.

Odată ce-i auzi începe să ţi se face ciudă că nu i-ai găsit mai devreme.

Taica Tricky e, dacă nu prezent, măcar undeva în umbră. Seamănă pe alocuri şi cu Rage Against the Machine.

Altcineva i-a pus lângă Bloc Party, ba chiar puţin peste.

Mai încap multe alte asemănări, afilieri, descendenţe. Câte capete, atâtea păreri.

Awesome gig

Pixels în deschidere, Bumbapa (fiecare pe post de Statuie a Libertăţii în mişcare, bună găselniţă!) – după. Despre ei, cu altă ocazie.

Sofa Surfers, dară, ţi se strecoară pe sub piele din prima, fără fasoane. Chiar de la primul cântec. Un pic de blues, un pic de acid jazz, nişte rock vârtos drept condiment, olecuţă de R&B, chiar.

E ceva fundamental de simplu în felul în care cântă, ceea ce nu înseamnă că muzica n-ar fi elaborată ori deşteaptă. Less is more, grăieşte clişeul. Băi, în lipsă de vorbe mai potrivite, cam aşa e!

Cum nu le ştiu cântecele, mi-ar fi imposibil să zic cu ce-au deschis şi cu ce au continuat.

Ne-au luat cătinel, frumos, cu câteva bucăţi uşor trip-hopizate, ca să vireze pe nesimţite în roace mai edgy, foarte bine legate, unele solide rău. Cunoaşteţi sindromul – toată sala începe să dea sincron din cap, trupa s-a încălzit binişor, sunetul urcă-urcă-urcă, lumea urlă-urlă-urlă.

Iar vizualurile lui Timo Novotny (un filmulete întreg, „Life in loops”, de fapt) se lipesc de nu se poate: iepuri amorezaţi şi peisaje industriale care vin peste tine, se retrag puţin, te năpădesc iarăşi.

Ich bin ein Wiener

Pe măsură ce lucrezi mai abitir, constaţi că tre’ să-ţi laşi şi puloverul la garderobă, că te oftici din cauza cozii de la bar – vreau să mă întorc mai repede! – că ţi se pare incredibil ca o astfel de trupă să trăiască într-o plictiseală burgheză precum Viena.

Vocalistul negru e entuziasmant – foarte puţine gimmicks (deşi sala a râs copios pană când l-a învăţat să articuleze corect „fabrica” – el pronunţă cum pronunţăm noi „paprica”), un zâmbet ca de reclamă la pastă de dinţi şi un simţ al ritmului care l-a făcut încă o dată pe Nick să se declare „rasist”: white men really can’t jump.

Are o voce incredibil de bună (ceea ce lipseşte multor români cu pretenţii – sorry, guys, da’ majoritatea vocaliştilor noştri mormăie impenetrabil: desfaceţi, dracului, fălcile alea!!!). Să revin, însă, la vocea omului nostru: un amestec de Seal şi Finley Quaye care pe mine m-a făcut zob. Cine nu mă crede să asculte aici.

Gimme some mo’

Nu e concertul vieţii mele, dar totul s-a lipit foarte-foarte bine. Îi desfid pe clujenii care susţin că nu mai există nimeni în Bucuresti care să poată zâmbi sau spune „Scuză-mă” atunci când, din greşeală, şi-a stins ţigara în părul tău.

Iar în momentul în care cluburi ca „Fabrica” vor deveni regula, nu excepţia, România se va fi europenizat de-adevăratelea.

Mi-a plăcut, mai vreau: am respirat acolo puţină normalitate. Mă mai duc.

Sus Iliescu!

Octombrie 27, 2007

iliescu.jpg

Au educat o generaţie întreagă, iar acum coordonează doctoratele câtorva dintre ăia micii.

Îi ştiu (aproape) pe de rost, am crescut cu ei şi au rămas cu mine. Dar nimic nu m-a pregătit de-adevăratelea pentru concertul lor de vineri, de la clubul MŢR. Am nimerit acolo din întâmplare şi când mă gândesc că era cât pe ce să nu ne ducem mă ia cu ameţeală.

100 de oameni, cel mult. Sala, aranjată anapoda şi pe jumătate goală, părea să-mi spună că aveam să ucid încă una dintre certitudinile copilăriei. M-am grăbit: o trupă mare cântă pentru cinci oameni tot aşa cum cântă pentru sute de mii. Fără rest.

Evereştii

Iliescu şi Artanu’, adică. Exact aşa cum îi lăsasem la concertul de „reunire” de acum vreo câţiva ani. Iliescu dedicat total, iar Artanu’ – zeflemisitor/relaxat. Nici o surpriză aici, doar acea stranie senzaţie de confort pe care ţi-o lasă regăsirea unui flecuşteţ la care ţii ca la ochii din cap.

Artanu’ se joacă magistral cu tine şi cu el însuşi, dansează în continuare ca o ţigancă beată şi cântă de te prăpădeşte. Reconfortant e că are mereu o sticlire adolescentină în ochi şi rânjetul ăla punk, pe care bănuiesc că îl întreţine dormind cu un umeraş în gură.

Sunt ca Lolek şi Bolek – tace unul, începe celălalt. Cred că n-am văzut două firi mai diferite laolaltă şi de fiecare dată când constat că un astfel de amestec merge atât de bine rămân cu gura căscată.

Prospăturile

Aici funcţionează acordul prin atracţie: basistul şi toboşarul „cei noi” (sunt în trupă de vreo câţiva ani) mi-s dragi pentru că e evident că nici cu gândul nu gândeau să cânte la Timpuri Noi, drept pentru care lucrează de le merg fulgii. Borţun, gone and forgotten. Cătălin, fostul toboşar, pierdut prin cine ştie ce neguri.

Sângele proaspăt se simte: basul „Mistreţului”, de pildă, e acelaşi, dar parcă sună mai juvenil, mai jucăuş, mai „Uite ce pot eu să fac! Nu-i aşa că-i mişto?”

Totul, ca urmare, sună mai proaspăt, mai zdravăn, mai cu coi. Se vede că le e poftă să cânte, că se bucură să facă asta, aşa că trec repede în categoria acelor puţine şi rare trupe care au capacitatea să tâmpească un om. Adică să-l aducă în punctul în care nu-i mai pasă de nimic. Că e din cauza ritmului, că e din cauza vocii, că e din cauza hendrix-ismelor lui Iliescu, nu importă!

Revelaţia

Îl cheamă Victor. N-are 14 ani, dar nici mult peste. E un strop de om, ştie versurile pe de rost, nu stă un fir locului şi e limpede că a crescut, ca mine şi ca alţii, cu Timpuri Noi. Artanu’ l-a prezentat drept „noul nostru coleg” şi bine ar face să se ţină scai de el şi să nu-i mai dea drumul decât pe patul de moarte.

Puştiul manevrează, când şi când, o cutie de bleep-uri, beat-uri şi clape graţie căreia rescrie cântecele în aşa fel încât aproape că nu le recunoşti. Şi foarte bine face. Amestecă, precum the mad scientist, new wave, breakbeat, drum&bass, dub şi alte asemenea până în punctul în care îţi reface aproape complet, fără să le omoare, „Luca”, „Emigrant USA”, „Malu’ Valu'” ori „Vecina”. Şi sună de nu-ţi vine a crede.

La sfârşit m-am dus să-i zic că mi-a rupt gura. Pentru că, deşi sunt convins că ştie câte parale face, merită să audă că e strălucit. Trebuie, trebuie să-l vedeţi la lucru!!!

De final, concluzia lui Jaunetom: a fost mai mişto decât la Muse. N-am fost la Muse, dar îl cred pe cuvânt.