Archive for the ‘film’ Category

Aşteptiff: how I started this summer (II)

Iunie 10, 2010

Duminică seara, după ce s-a terminat „Zaza” (de la care am vrut să plec de o mie de ori, cine are nevoie de comedii romantice ruseşti?), am avut parte de vreo două ore numai pentru mine. Trei sferturi dintre bucureştenii veniţi la festival se uşchiseră deja, restul găştii era la Arta, iar oraşul începea deja să rumege mai agale: nu se umpluse Le Général nici măcar pe jumătate.

După zece zile în care ai dormit cât să nu leşini, mintea demarează doar dacă e supusă unor manevre simple. Am făcut lista filmelor pe care le-am văzut, le-am subliniat pe cele care au intrat bine, pe primele cinci le-am pus în ordine. De Metropolis am zis, e primul, iar Lang numai de aprecierea mea n-are nevoie. Aşadar:

2. Cum mi-am petrecut sfârşitul verii (Alexei Popogrebsky)

Graţie TIFF-ului i-am cunoscut pe Balabanov şi pe Sokurov, iar rusul de anul ăsta venea pe spinarea Ursului de Argint. Popogrebsky pare capabil să facă film din orice: în cazul de faţă, dintr-o staţie meteorologică de la mama dracului, în Ciuhotka. Îţi mai trebuie doar doi oameni – un puştan confuz şi un vulpoi hârşit.

Primul se fereşte de orice, cale de trei sferturi din film: de răspundere, de maturizare, de plictiseală. Ţopăie pe butoaie, se ia la întrecere cu un iepure, petrece ore în şir jucându-se pe calculator. Celălalt e aşezat, habar n-are ce e un smiley (mi-a pus un mare nod în gât a doua scenă în care se face referire la simbolul ăsta), când şi când pleacă de unul singur la pescuit.

De niciunde porneşte o intrigă aproape detectivistă, pe parcursul căreia stai cu inima cât un purice: cine (şi cum) o să aibă câştig de cauză? Ce-i ţine pe cei doi laolaltă, ce le hrăneşte intimitatea şi ce aprinde conflictul? Tu cum ai fi făcut în locul fiecăruia?

Cadrele largi, lungi şi domoale, montajul cuminte şi scenariul sec – umorul e tot aşa – par furate din cinematografia scandinavă. Sau o fi vorba de fotografiile locurilor: sugerează orice, dar nu dezvăluie nimic. Am ieşit cu inima strânsă şi cu un mare zâmbet trist.

3. Canin (Yorgos Lanthimos)

„Terapii extreme” e una dintre secţiunile noi ale TIFF-ului. N-am prins nimic din ea, dar să-i vezi pe florinpiersicii autohtoni înaintea fiecărui film is about as extreme a therapy as can get. „Umbre”, „Supernova” şi „Fără limită” sunt secţiunile care-ţi scurtcircuitează sinapsele, îţi întorc stomacul pe dos şi te urmăresc cale de ani buni. Cele care-ţi oferă cinema, adică.

„Canin” a rulat sub ştampila „Fără limită” şi nu-ţi dai foarte repede seama de ce. Replica „O pizdă e o lumină puternică” stârneşte râsete stânjenite în public, dar grecoteiului regizor nu-i prea arde de glume – filmul e un studiu hanekenian despre abuz, frică dementă şi despre ce consecinţe poate avea un cuvânt: avion, de pildă. Sau zombie.

Ia o familie, izoleaz-o aproape total (tatăl e singurul care trece dincolo de gard) şi vezi ce se întâmplă. Dacă te ţin balamalele, that is. Căci, încet-încet, începi să te întrebi ce sens au cuvinte foarte familiare: acasă, de pildă. Sau siguranţă. Sau copilărie. Filmat convenţional, didactic aproape, e cu atât mai apăsător.

4. Engkwentro (Pepe Diokno)

Tradus „Răfuiala”. Ceea ce-i atenuează semnificativ din merite. „Clash”, titlul englezesc, îmi pare mai cuprinzător.

De ce ţi-ar păsa de infracţiunile din Filipine? De ce să pierzi o oră şi jumătate din viaţă zgâindu-te la o favelă asiatică filmată „din umăr”, în semiobscuritate? De ce să ai de-a face cu familii şi cu lumi sensibil diferite faţă de noţiunile tale de familie şi de societate?

Pe jumătate documentar, pe jumătate poveste la limită, „Engkwentro” e genul de film care te subjugă sau te dezgustă. Cale de mijloc nu e: camera se contorsionează bezmetic şi-ţi dă vertij, lumina e ocolită, filtrată, ascunsă, jocul e frust şi alert. Dar dacă accepţi convenţia şi te arunci în film, n-are cum să nu te facă zdrenţe.

Diokno, un puştan de 23 de ani, ştie ce face în fiecare secundă şi nu iroseşte nici una: scenariu, cadre aparent anapoda, detalii care capătă sens pe parcurs, eterna alergătură în care pare prinsă toată lumea, nimic nu e întâmplător. Toate se coagulează în finalul cinic şi brutal până la limita suportabilului. Câţiva dintre debutanţii noştri în lung-metraj ar putea să înveţe un lucru sau două de la băiatul ăsta.

Filmul îţi zgârie ochii şi-ţi sfredeleşte urechile. Şi te agăţi de simptomele ăstea, pentru că ţi-e teamă să nu treci mai departe şi s-o iei razna cu totul. Loveşte abia mai târziu, la câteva ore după proiecţie, când te credeai scăpat. Aiurea, abia acum te cuprinde revolta.

5. O soluţie raţională (Jorgen Bergmark)

Dintre filmele din competiţie pe care am apucat să le văd, ăsta mi-a plăcut cel mai mult. Pentru amestecul improbabil de Bergman şi de Almodovar (imagine that!), pentru tupeul de-a lua la puricat crizele unor oameni în jur de 50 de ani, pentru că una dintre crizele cu pricina e întâmpinată cu o soluţie aparent scandaloasă, dar care pare perfect credibilă.

Pe scurt: eşti consilier marital, copiii au plecat de mult de-acasă, cel mai bun prieten e teribil de bleg şi nici foarte deştept. Ce te faci dacă ai început să-i fuţi nevasta? Vă adunaţi tuspatru (tu+nevasta, el+nevasta-amantă) sub acelaşi acoperiş şi aştepaţi să treacă de la sine.

Nu trece de la sine, fireşte, dar meritul suedezului Bergmark e că nu alunecă nici într-o troacă plină de cioace (deşi se râde adesea!), nici într-o dramoletă cu ifose.

Omul găseşte din prima calea de mijloc, detaliul anodin care spune mai multe decât două pagini de scenariu, şi te poartă prin întreaga poveste de nici nu-ţi dai seama că, la o adică, ai putea să păţeşti ceva destul de asemănător la un moment dat. Ce-i drept, Bergmark ne-a avertizat înainte de proiecţie să nu încercăm aşa ceva acasă.

N-am găsit decât trailerul italienesc, prilej pentru care le doresc încă o dată celor care perpetuează practica atroce a dublajului să moară înecaţi într-un butoi cu muci.

Aşteptiff: how I started this summer (I)

Iunie 9, 2010

„Muie CFR!” scrie pe un zid de pe Calea clujeană a Dorobanţilor. Cam asta îi trece prin cap şi directorului de la TIFF, Tudor Giurgiu, despre care aflu că e în spital, cu apendicită, la capătul celor zece zile de festival. A zis-o pe unde a avut ocazia, la ceremonia de inaugurare, în presă şi în catalogul festivalului: „Sunt destul de pesimist asupra evoluţiei viitoare a festivalului. Nu sunt foarte convins că oraşul Cluj are nevoie de acest eveniment în egală măsură cum are nevoie de fotbal sau de apărarea altor cauze”.

În cazul în care nu e suficient de limpede, să traduc: stadionul la standarde UEFA e OK. (LATER EDIT: un amic mă trage de mânecă – stadionul lui „U” e din bani publici, nu cel al CFR-ului). OK sunt şi cauzele ecologiste precum Roşia Montană. Dar cu festivalul ce-aţi avut? De ce banii alocaţi de instituţiile locale au venit în buza festivităţii de începere? De ce sunt mai puţini decât cei alocaţi de Sibiu, dintr-un buget mai sărac, festivalului de teatru din oraş?

Despre roşmontagnarzii care ameninţau cu boicotarea TIFF-ului din cauză că printre sponsori se afla iniţial RGMC (Roşia Montană Gold Corporation) ce să zic? Mi-a plăcut să-i văd strânşi ciopor la „Altiplano”, unul dintre cele mai proaste filme din întreg festivalul. Am ieşit pe la jumătate, cu dorinţa de a fi fluierat pelteaua aia simandicoasă şi stângace.

Unul dintre regizori a citit înaintea proiecţiei fragmente dintr-un eseu al lui Ben Okri: devin suspicios când cineva caută proptele faimoase înainte de a-i fi lăsat pe oameni să vadă şi să judece. Prolectultiştii ar fi fost mândri – un portret al indigenului omorât de mercurul omului alb e azvârlit „sfâşietor” într-un râu, drumul fatal al aceluiaşi indigen e străjuit de trâmbiţaşi în costum şi cu peruci groteşti, unui personaj i se înmânează o piatră şi i se spune: „ia-o, îţi va purta durerile”.

Accept multe de la un film, dar nu să mă ia de prost. Iar pe cei care mi-ar spune că problema e cât se poate de acută (şi este!) îi trimit să vadă „Dreamland”, un documentar onest – deşi supraîncărcat – despre cum exploatarea resurselor din Islanda a dus insula în faliment. E vineri, de la ora 20, la MŢR. Mai puţină ideologie şi mai multe fapte, că funcţionează mai bine.

Măgăoaia

TIFF-ul e imens: de la cele trei cinematografe ale începuturilor s-a lăţit până la Bonţida (proiecţie specială cu „Dracula”, n-am ajuns la ea), vreo 800 de invitaţi din străinătate, workshop-uri, educaTIFF – filme pentru copii, unele excelente – alternaTIFF (minifestival de muzică la Zorki) şi competiţie pentru artiştii locali. Purtători de badge-uri (miraculoasa bucată de carton trasă în ţiplă graţie căreia intri moca la filme şi la chefuri) sunt de găsit şi în ultima budă din oraş.

Comparaţia e şcolărească, dar începe să aducă a Metropolis.

Pentru mine, ăsta a fost evenimentul ediţiei. Deşi ştiam la ce să mă aştept, oraşul lui Lang m-a copleşit în sala plină-ochi de la Republica (vă implor, nu-l rebotezaţi „Cinema Florin Piersic!”), iar muzica lui Antonio Bras mi-a intrat fără probleme – Lang însuşi n-ar fi avut probleme cu ea, mi-a zis Nick după proiecţie. Are dreptate.

Fragmentele recuperate la Buenos Aires fac dreptate scenelor de la final (montajul din partea în care oraşul subteran al muncitorilor se inundă devine isteric de-a dreptul), iar amestecul de chitară rece şi Future Sound of London însoţeşte fără greşeală grozăviile din film. „De ce nu se mai fac astfel de filme?” se întreba cineva la ţigara de după.

Mă aşteptam la hăhăieli adolescentine la scenele din grădină sau la bucăţile care par filmate pe repede-nainte: ori a fost muzica prea tare, ori snobăreala prea multă: n-am auzit nimic of the sort. „Metropolis” rămâne una dintre cele mai puternice experienţe cinematografice din viaţa unui om. Proiectat pe ecran mare e şi mai ambiţios, şi mai profund, şi mai apăsător.

Rateuri

Spuneam că festivalul s-a lăţit de nu se poate. Am apucat să văd 34 de filme din 240 şi am o listă consistentă de recuperări necesare. Primul care a căzut a fost, din nefericire, chiar  invitatul cel mare, Wim Wenders. Nu ştiu când o să mai apuc să văd „Until the end of the world” în varianta „director’s cut”, de peste patru ore, dar măcar ştiu că e mai uşor de recuperat decât altele.

Am sacrificat până şi „Aurora” lui Puiu, gândindu-mă că intră el în Bucureşti anul ăsta, pentru sud-coreeanul „Café Noir”, pe care Chirilov l-a tămâiat cu orice ocazie: durează trei ore şi jumătate, e hipnotic-elitist şi am nevoie de alte trei ore şi jumătate de explicaţii. Nu pretind c-aş fi priceput mare lucru.

Au căzut ca popicele şi câteva filme din competiţie, pe care mi le-au înjurat cei care apucaseră să le vadă. Am mers pe mâna lor şi am ratat astfel „Graşii”, care a încasat premiul publicului, „Nimic personal” ori sârbescul „Oraşul diavolului”. Unele o să intre la MŢR, drept pentru care nu plâng în pumnişori prea tare. Topul personal vine într-o zi-două, o să încerc să-l rezolv într-o postare mai scurtă şi mai vioaie.

TIFF 2009: Porumboiu!

Iunie 11, 2009

bucur

Ce face Dragoş Bucur în poza de mai sus? Păzeşte o groapă, după cum îi răspunde vânzătoarei de butic foarte pe fază care îl văzuse în acelaşi loc în urmă cu o zi. Grea misie, misia de poliţai: prea puţină lume e dispusă să mai creadă că aşa stau lucrurile.

Corneliu Porumboiu restituie, însă, poliţiştilor oneşti din ţara asta (încetaţi cu râsul, I’m really serious!) dramul de demnitate pe care l-au făcut poştă Abrahamii şi doi şi-un sferţii noştri de toate zilele. Dacă ar fi singura reuşită a lui „Poliţist, ajectiv”, tot n-ar fi puţin lucru. Filmul e, însă, mult mai mult: dacă e să mă-ntrebaţi pe mine, de la „Lăzărescu” încoace nimeni n-a mai surprins un moment istoric – România cea proaspăt europeană – într-o manieră atât de radicală.

Micul caz de consum de droguri uşoare pe care îl are de instrumentat poliţaiul Cristi -Dragoş Bucur face mai mult decât un simplu rol aici, pur şi simplu ţine tot filmul, cam ca Luminiţa Gheorghiu în amintitul „Lăzărescu”- micul caz, zic, s-ar putea transforma într-unul mai măricel, de trafic. Dar legea e anapoda, şeful IGPului (Vlad Ivanov, înspăimântător de bun) vrea să vadă rezultatele repede, iar procurorul de caz ştie că puştiul turnat o să iasă repede de la mititica, pentru că „tac-su e contabil, îl scoate”.

Aşa se naşte criza morală – Porumboiu i-a zis, după proiecţie, caz de conştiinţă – documentată aproape jurnalistic de „Poliţist, adjectiv”. Cum reuşeşte Corneliu să scoată apă din piatră seacă şi să facă din al doilea lui lung-metraj un film excepţional despre sens, rătăcire, semne şi limbaj aflaţi de pe 3 iulie încolo. „Poliţist, adjectiv” e şi neo-neorealist, şi parte a „noului val” şi tot ce vreţi voi, dar trece graniţele româneşti pe nesimţite şi poate uimi pe oricine, oriunde. Premiile de la Cannes şi cronicile extaziate de care se bucură spun un lucru simplu – e un film universal.

Un film, să ne-nţelegem, care se cere văzut de multe ori şi pe care mulţi îl vor înjura sau îl vor minimaliza: intri în sală convins că îţi cunoşti prea bine gusturile şi competenţele, că ai văzut destule până acum şi că ştii la ce să te aştepţi. Ieşi năuc, confuz, stors, şi ţi-e greu să recunoşti c-ai dat peste ceva care te solicită mult mai mult decât filmul poliţist tradiţional, cel cu urmăriri pe autostradă, pacpacuri multiple şi bătăi coregrafiate mai atent decât clipurile dance.

Cei care au râs la „A fost sau n-a fost?” vor găsi şi aici câteva binevenite momente absurd de amuzante. Mini-spoiler (singurul, nu mă-njuraţi): şlagărul de mai jos, de ascultat de cel puţin trei ori.

Cei pe care i-a impresionat ultimul cadru din „Visul lui Liviu” vor da peste un film rotund, exasperant de deştept, peste cel mai bun scenariu românesc de după ’89 (şi sunt prudent când spun asta).

Cei care, last but not least, se declară sătui de filmele „despre comunism” or să constate – dacă nu le era limpede deja – că oricine e un posibil infractor în România noastră cea ultracapitalistă, exact ca în România aceea de care nu mai vor să audă. „Poliţist, adjectiv” nu e doar un film important – e unul esenţial.

TIFF 2009: şocuri

Iunie 9, 2009

magnus

Una dintre atracţiile majore ale TIFF-ului e, în ceea ce mă priveşte, imprevizibilitatea. Am avut parte, anul ăsta, de cea mai frumoasă întâlnire la care puteam spera (nu spun cu cine), m-am holbat indiscret şi insistent la Anamaria Marinca (sper să n-o fi supărat) şi am dat peste câteva filme cum nu se găsesc la orice colţ de stradă.

Magnus

„Oamenii de ştiinţă au demonstrat că, atunci când îţi tot izbeşti capul de ziduri, sănătatea ta are de suferit”. I-o spune lui Magnus, tânăr chitit să-şi zboare creierii, un popă hippiot şi fumător de iarbă, dar arogant şi condescendent. Iar băietul zîmbeşte trist şi aşteaptă, cu liniştea celui care a luat deja hotărârea, momentul cel mai bun.

De ce vrea Magnus să moară nu e întrutotul limpede: (ne)părinţii de care are parte, handicapurile afective multiple, boala de plămâni care ar fi trebuit să-l îngroape până la 16 ani (dar de care scapă) sunt explicaţii incomplete. Magnus e un personaj cioranian, aş zice, iar asta nu duce cu tot dinadinsul la filme bune.

Dar regizoarea – o estoniancă debutantă – şi directorul de imagine reuşesc aproape la milimetru acolo unde majoritatea virează în afectare şi elucubraţii: hăurile (a)morale în care se avântă personajele se îmbracă în imagini tulburătoare, în salturi peste timp neaşteptate, în replici care te fac să te chirceşti: „dacă pot lua comanda asta în 30 de secunde, n-o să mor astăzi”.

Magnus (filmul) e pâslos şi solicitant, coşmar fluid din care te trezeşti brusc şi de care, paradoxal, ţi se face dor în momentul în care-ai deschis ochii. N-o să mori astăzi. De văzut, obligatoriu pe ecran mare, la MŢR, marţea viitoare. După care vă descurcaţi voi.

Hunger

Bobby Sands, teorist IRA sau freedom fighter – depinde din care parte priveşti problema – face greva foamei într-o închisoare din Irlanda de Nord, conştient că o s-o mierlească urât şi că altă cale de a-şi face copilul să înţeleagă pentru ce moare nu există.

Steve McQuinn (nici o legătură cu actorul, e un regizor negru) nu poate face abstracţie de încărcătura politică a poveştii. O auzi când şi când pe Maggie Thatcher, eşti foarte sec pus în temă cu întâmplările care au precedat momentul zero al filmului, dar nu ţi se predă o lecţie de istorie. Eu, cel puţin, am refuzat să citesc filmul în cheia asta. Ce vezi, în detalii atroce, e cum supravieţuieşte o idee. În celule mâzgălite de sus până jos cu căcat, în bătăi cumplite, sub presiunea celor rămaşi afară şi dispuşi să fie mai concilianţi.

Nu sunt sfinţi în filmul ăsta (cum-necum, despre directorul închisorii se află că o să-şi viziteze mama la azil – acolo şi primeşte glonţul în scăfârlie). Nici speranţă nu prea pare să fie. Cum naiba se perpetuează, însă, afli dintr-un film geometric: întîmplări din puşcărie – discuţie aspră (excepţional scenaristul!) – moarte lentă, filmată cu exasperantă măiestrie. Ne-am certat ca chiorii după ce cineva a spus că înţelege astfel de gesturi, dar discuţia mi-a părut inutilă: „Hunger” e filmul despre Sighet pe care nimeni n-a reuşit (încă?) să-l facă.

Antichrist

Doza de scandal era asigurată după Cannes, ce n-am anticipat e doza de prostie cu care românul snob se uită la filme controversate: s-a râs exact la scenele despre care scria în ziare că au fost huiduite la Cannes şi-am auzit şi un îndemn din gura unui lăbar cu ifose: „Pupă-l!”.

Şocant? Poate, deşi tona de reviews pe care o citisem înainte şi horror-urile din urmă au atenuat din impact. „Rosemary’s baby” e, prin comparaţie, un balet graţios. Dar alăturarea nu e, cred, cea mai potrivită. Adevărul e că nu am înţeles Antichristul, că pot încerca să argumentez de ce scârţâie prin unele părţi, dar că nu mi-am putut lua ochii de la el.

Misogin? Ar fi corectitudine politică gone mad să vezi asta în filmul lui von Trier. Mie mi se pare că lucrurile stau chiar pe dos. Complicat? Helllloooooooo!!!!! Încă o dată: it’s von Trier we’re talking about. 

Repet: nu pot pretinde c-aş fi „înţeles” (nici Charlotte Gainsbourg nu se grăbeşte să spună că s-ar fi prins, dar crede că rolul ei e, de fapt, una din multele feţe ale regizorului însuşi), dar ştiu c-am văzut momente de mare cinema în filmul ăsta. Cineva aducea aminte, după, de Magda Mihăilescu: şi dacă ar fi adevărat că e un film ratat, e filmul ratat al unui maestru.

TIFF 2009: confirmări

Iunie 9, 2009

tiff2009

„Cine e Toma?” mă întreabă o amică de-acasă. Ştiu doar că-l cheamă Cuzin şi că se dă de-a dura pe deal, cu Vasluianu în braţe, în spotul festivalului. Neştiinţă scuzabilă: după câteva zile de ploaie feroce şi de temperaturi tomnatice, nici Mimi Brănescu nu mai pare la fel de familiar. Am văzut spotul cu pricina de fix 27 de ori (nu pun scurtele la socoteală, deşi „Dans macabru”, „Zece” şi „Etajul următor” m-au cam lăsat mut – „Zombie infectors 3”, nu!).

Ploaia şi vântul m-au costat o zi de festival – marţi mi-au trebuit doftoriceli în regim de urgenţă şi haine groase, altminteri îmi abandonam un rinichi la Cluj. Am prins, totuşi, „The Lodger”-ul lui Hitchcock, în aer liber, la Muzeul de Artă: ideea proiecţiei pe un aparat de la 1970 toamna e salutară, dar în primul sfert de oră mai mult am întrezărit filmul decât să-l văd. Iar eu eram chiar în faţă. Eşecul a devenit complet abia după ce s-au pornit tuncţăielile DJ-lor (DuBase, cică, îşi zice unul): nici o legătură cu filmul, nici o nuanţă neaşteaptată, o cheie nouă, nimic. Marţea mă-sii!

Pornisem foarte bine cu „Thomas”: un finlandez mizantrop, reţinut, stoic şi foarte îndrăgostit, încă, de nevasta pe care a eutanasiat-o. Chestie care s-a lăsat cu pierderea dreptului de a practica medicina, cu un „reject” total din partea familiei şi cu niscaiva ani de puşcărie. Nu vă temeţi, că nu v-am stricat filmul: se ţine impecabil, se termină răvăşitor şi e filmat cu detaşarea aceea încăpăţânată a nordicilor, care mai degrabă mor decât să-ţi dea mură-n gură.

O temă cam tot pe-acolo (familie, frustrare, dor/inţe) şi în „Nord”-ul cel premiant, road movie înzăpezit, comentariu deştept despre demnitate – moartea bătrânului e antologică! – şi despre căutarea hăbăucă, dar neabătută, a unui rost. Ştiu că sună ca dracu’, dar filmul n-are nici una dintre preţiozităţile de mai sus: e simplu, frumos şi emoţionant. Unde mai pui că-ţi serveşte o dilemă atipică: dacă n-ai mai avea alcool prin casă, te-ai îmbăta ca două dintre personaje, cu un tampon îmbibat în antigel lipit strâns de căpăţâna proaspăt rasă?

Alt finlandez, „Pământ îngheţat”, îl face de ruşine pe Inarritu: poveştile curg fără să simţi cusăturile, explicaţii de-a gata nu ţi se furnizează, şi nici măcar finalul în oglindă nu epuizează, nu aruncă în aer toată încărcătura emoţională. Vă spun atât – e păcat ca un prof de literatură dat afară să-şi gonească băiatul cel toxicoman şi bun de nimic de-acasă, dar chiar şi în condiţiile ăstea salvarea poate să fie filmată, povestită, explicată convingător. Pe alocuri dur, fără să fie cu tot dinadinsul violent, m-a secat de energie şi m-a făcut să mă răstesc oţărât ca văcarul pe sat la cea mai bună prietenă. Ne-am împăcat în aproximativ un sfert de oră.

Nu doar nordicii fac filme mişto. Pentru mine, una dintre descoperirile de anul ăsta e „Mesagerul”. American. Soldat decorat în Irak. În cele trei luni de cătănie care i-au mai rămas, e însărcinat să anunţe familiile celor morţi despre ce s-a întâmplat înainte ca oamenii să afle de la CNN. Nicicând nu mi-au sunat mai trist formule-şablon precum „I’m very sorry for your loss”.

Iar „Mesagerul” reuşeşte să fie mai subversiv decât toate istericalele lui Michael Moore pentru că nimeni nu pomeneşte, nici măcar o dată, numele lui George Bush (junior). Direct, sincer, plin de compasiune. A, da, şi mai şi joacă în el Woody Harrelson (face un personaj pe care îl dispreţuieşti şi de care te ataşezi în egală măsură), Steve Buscemi şi Samantha „I can do no wrong” Morton. Impecabilă.

Clubul muncitoresc Ulianov

August 8, 2008

Ultimul post pe tema expozitiei „Freedom for lazy people”, pentru ca – iarasi are dreptate Rogozanu! – unul dintre talentele de netagaduit ale lui Patapievici este ca polemizeaza aproape intotdeauna cu prosti. Iar sa demonstrezi ca ciutaceii si paunoizii habar n-au de arta contemporana chiar nu e nici o scofala.

Donc, idioti fara frontiere, avertisment: urmatorul fragment video face parte dintr-un film sovietic de propaganda. Mai dihai, include o svastica. In feluri pe care nu le veti banui vreodata e o opera majora de arta.

Ah, o ultima chestie: dupa ce veti fi privit la filmulet nu uitati sa va stergeti la gura cu hartia igienica a lui Rebengiuc. Apoi, incolonati frumos, marsaluiti – ar fi decent s-o faceti in tacere, dar nu ma imbat cu apa rece – inapoi in Evul Mediu. Paaaa!

Re:gina

Mai 24, 2008

3 ani de R3publik, luna asta. Ştiu, ştiu (ca şi ei) că site-ul nu mai e updatat de când hăul, dar nici că-mi pasă. M-am certat şi am să mă cert în continuare cu mulţi prieteni care strâmbă din nas la ea.

Adevărul (trist, totuşi) e că Republik e singura revistă lizibilă de film/muzică/urbănisme din ţara asta. Chit că mai nimereşte câteodată cu ditamai oiştea în cogeamite gardul, îmi dă confortabilul sentiment că nu sunt chiar singur pe lume. Hence, I’d rather sniff the sweat on their bollocks than the shit on others’ backs.

Ce le trebuie e nişte concurenţă pe bune, ca să nu devină autosuficienţi. De citit, luna asta, pastila lui alş, înjurăturile bine ţintite ale lui Chirilov şi darea de seamă despre albumul cel nou al Madonnei („nu putem descrie cât de groaznic este. A atins un nou nivel al jalnicului”).

Sau cazmalele în dinţii lumii a treia a showbiz-ului, căzute pleaşcă peste ţărişoară („Demis Roussos, Zucchero, troncănelile lui Flately, ruga părintească pe două voci Păunescu&Hruşcă…”). Pot să adaug şuşa Angelei Similea şi a lui Ovidiu Komornyik. Iar lista rămâne, vai!, etern deschisă.

A, să nu uit: Breazu, hat down!

Later edit: la o lectură mai atentă a revistei, constat că părţi din al doilea şi al treilea paragraf par inabil furate (copy/paste, you know the drill) din pastila unuia dintre colaboratori. Jur că nu e decât o coincidenţă.

Dă cu banul!

Februarie 25, 2008

coens.jpg

It’s a clean sweep, dacă mă-ntrebaţi pe mine: film, regie, actor în rol secundar şi scenariu.

Despre oscarizatul „No country for old men” vorbesc. Film căruia îi găsesc un singur faux pas: sfârşitul prea mură-n gură.

M-am luat la harţă cu doi-trei dintre cei mai buni prieteni din cauza lui. Cam ca Beavis şi Butt-Head: it rules!/no, it fucking sucks!/It soooooo does not suck!!/Oh, it soooooo does! Şi de la capăt.

Părerea mea: „No country for old men” e simplu fără să fie simplist, e brutal (dar nu vulgar), e lent fără să fie vreo secundă plicticos. În plăcuta vecinătate, din punctul ăsta de vedere, a lui „Fargo” şi a lui „Barton Fink”.

Unde mai pui rolul lui Kelly McDonald – iubita lui Renton în Trainspotting, nevasta unui redneck încăpăţânat aici, cu dulceaţa accentului sudist cu tot şi cu o demnitate şi o devoţiune mişcătoare.

Bonus, scena în care asasinul psihopat jucat de Bardem pune un biet vânzător din middleofnowhere să dea cu banul: ori rămâne în viaţă, ori o mierleşte. 

Teroarea atotcuprinzătoare din ochii bietului om e cel mai mare moment de cinema de la scena mormântului din „Kill Bill” încoace.

3 filme, 2 morţi

Ianuarie 23, 2008

ledger.jpg

Îmi e foarte silă să mă joc de-a cioclul, dar omul era chiar foarte frumuşel şi se mai şi pricepea.

L-am văzut cel mai de curând pe răposatul Heath Ledger în „I’m not there”, la capătul unei frumoase perioade în care m-am uitat la vreo câteva zeci de filme.

Despre trei dintre ele, dară.

Cel mai dezamăgitor: Control

Ian Curtis: se dopează cu medicamente pentru schizofrenie; ascultă David Bowie pe patul din casa părinţilor; îşi găseşte de lucru într-un birouaş de ocupare a forţei de muncă, unde o fătucă face un atac de epilepsie; începe să se facă remarcat ca vocalist la Warsaw, later to become Joy Division; se însoară; face un copil; devine celebru; are atacuri de epilepsie pe scenă and off; îşi face de lucru c-o amantă; se spânzură la o vârstă la care alţii abia încep să-şi caute un rost.

The end.

Dacă nu ştii prea multe despre Joy Division, filmul lui Anton Corbijn e un foarte bun punct de plecare – arată spectaculos în alb-negru, cei mai mulţi actori îşi văd foarte bine de treabă (Samantha Morton, umil şi etern îndrăgostită de personajul Ian, e instantaneu ataşantă), muzica e surprinzător şi binevenit de apropiată de cea originală.

Dar filmul propriu-zis aproape că nu are plot. E un clip extins, chit că bunicel, plicticos pe alocuri, cu un final telefonat. Nu pricepi de ce se chinuie Curtis, ce îl împinge de fapt în prăpastie, de unde îi vine a cânta în felul în care cântă.

Corbijn – părerea mea! – ar face bine să se mai uite o dată la filmele altui clipangiu cu firmă, Michel Gondry. Ăluia i-a ieşit.

Cel mai dulşeag: A Prairie Home Companion

N-am ascultat atâta country de când muica mă făcu. Şi nici nu o să mai ascult prea curând.

Cu toate astea, ultimul film al lui Altman ţi se bagă ţărăneşte în suflet, nu pretinde c-ar fi mai cu moţ decât este şi te face, în cele din urmă, să-ţi doreşti să te fi retras la coada vacii.

E o plecăciune, ultima, a unui regizor important. Şi o nouă ramă (a câta?) în care madam Streep încape de parcă s-a născut acolo. Oftează, tace cântă, se uită în oglindă sau îşi aminteşte cu atâta naturaleţe, so matter of fact, încât cel mai mărunt gest al ei devine o poveste, cum ne-au învăţat pe noi la şcoală, cu introducere-cuprins-încheiere.

Reuşeşte s-o ridice până şi pe paraşuta aia de Lindsay Lohan, ceea ce e a doua performanţă majoră.

Iar Woody Harrelson pe post de Nea Gulie folcloric-sexist trebuie savurat pe îndelete, repetat, făr’ de griji: taman ca o pălincă.

Filmul bate muzica, în ceea ce mă priveşte. Chit că m-am trezit ascultând mai cu atenţie unele versuri, chit că – again – Meryl Streep mă pune în cur, chit că m-a buşit de nenumărate ori râsul din cauza lui Lefty şi a lui Dusty.

Cel mai capodoperă: I’m not there

Nici cu Bob Dylan nu m-am omorât vreodată.

Ce-am auzit/văzut accidental mi se părea îndeajuns. Şi, în ciuda noilor giuvaericale ale lui Todd Haynes (amatori de Velvet Goldmine p-aici?), mi se pare în continuare.

Găselniţa despre care aţi mai auzit, sunt sigur, e că nimeni nu rosteşte numele lui Bob Dylan. Se adaugă poveşti întretăiate, fire care nu prea ştii unde te duc, un pogon de personaje pe post de zeci de feţe ale aceluiaşi personaj.

Între ele, după cum mai spusei, amarul cela de Heath Ledger sau yuppie-ul asasin optzecist turned preacher Christian Bale. Filmul e lung, solicitant, dens. Te face fie să-ţi bagi picioarele, fie să mai vrei o dată.

Mai vreau o dată

Fireşte (cum aş fi putut să uit?), mai e cineva în cadru. Pe care îl acaparează precum turcii, violent şi pentru multă vreme. Aduce fizic cel mai mult cu taica Dylan, îi face retroactiv puţină dreptate, îi iese ceea ce nu i-a ieşit lui Corbijn: umanizează – atenţie, clişeu!!! – o legendă.

Multe sunt momentele în care your heart skips a beat, dar destule şi ălea în care se deschide ca o margaretă: „Mr. Q., do you have a word for your fans?” este întrebat. „Astronaut”, vine milimetric răspunsul.

Întâlnirea cu Allen Ginsberg e, iarăşi, unul dintre motivele pentru care ne uităm la filme. Ca şi o întâmplare de după aceea – poetul şi cântăreţul se zgâiesc la un Iisus cocoţat pe cruce. Iar cântăreţul îi strigă Mântuitorului: „Do your early stuff!”.

But who’s this guy?”, după cum se întreba cineva, cu o neţărmurită ingenuitate, pe youtube.

Cin’ să fie? Cate Blanchett.

Rectific: fucking marvellous top-of-her-game extrabrilliant megasmart catch-me-if-you-can no-one-like-her & she-can-really-sing!!! Cate Blanchett. Ar trebui să ia Oscarul chiar şi la categoriile la care nu a fost nominalizată.

Rosencrantz&Guildenstern

Noiembrie 28, 2007

timandgary2.jpg

Au cele mai lungi nume şi cele mai scurte roluri din „Hamlet”.

Da’ William Vântură-Spadă s-ar fi pişat pe el de râs la film. E nesuferit de deştept, olecuţă elitist (atât cât să nu devină abscons), suceşte englezeasca până când te ia cu ameţeală şi reface istoria dramaturgiei/ştiinţei după cum are Tom Stoppard chef.

Gary Oldman şi Tim Roth se simt atât de bine împreună încât par interşanjabili. Care-i Guildenstern şi care-i Rosencrantz nu eşti sigur niciodată. 

Iar atunci când zici c-ai mai căpătat şi tu un minut de pauză, te nenoroceşte Richard Dreyfuss, care declamă, între altele: „We’re actors! We’re the opposite of people”.

Un dialog:

-I don’t believe in it anyway.

-What?

-England.

-Just a conspiracy of cartographers, then?

Secvenţă ucigătoare la început, când Rosencrantz (sau Guildenstern?) dă cu banul de câteva zeci de ori. În veci n-o să iasă pajură – vedeţi voi de ce.

Alt dialog:

-What’s the first thing you remember?

-[thinks] No, it’s no good. It was a long time ago.

-No, you don’t take my meaning. What’s the first thing you remember after all the things you’ve forgotten?

– Oh, I see… I’ve forgotten the question.

Now here’s the bad news: fără subtitrare o cam bagi pe mânecă. Filmul e aici, nu sunt foarte sigur că DC++ poate să fie de vreun ajutor. Costă 13 dolari şi jur că e un chilipir.

Nu vă aşteptaţi să fie all fun and games. Tocmai când te distrezi mai tare vine, de nicăieri, o ghiulea în plex. Merită.