Mut. Din nou

Singuri pe lume (II)

Top 5, deci. Îndată. Mai spun doar despre câţiva dintre cei care n-au prins, din motive prea pestriţe, the final cut. Flaming Lips, Mogwai, Tortoise, The Beta Band, Spiritualized şi Sunny Day Real Estate (emo pe când nu era la modă şi pe când stilul presupunea tone de coaie). Sunt sigur că i-am ratat pe mulţi alţii.

5. Grant Lee Buffalo

Trupă 100% americană, adorată iniţial de critici, ceea ce te condamnă la cvasianonimitate. Au avut vreo două hituleţe – Fuzzy şi Mockingbirds, după care au cam scăldat-o. Porniseră bine, olecuţă folkish, olecuţă bluesy, dar cu mai multe pedale decât congenerii Mazzy Star.

S-au dus dracului in a not so spectacular fashion. În 1998, când au scos „Jubilee”, erau deja conideraţi nişte ratangii de pe la începutul decadei, nişte baladişti fără ambiţie care îşi cam futuseră mojo-ul.

Ce nu voi putea pricepe vreodată este cum au putut să iasă în faţă trupe foarte asemănătoare, dar cu mult sub asta (Gin Blossoms, Hootie&The Blowfish, poate chiar şi Counting Crows, a one album wonder). O să rămân, cred, cu mirarea.

4. Mercury Rev

„Holes, dug by little moles/Angry jealous spies/Got telephones for eyes/Come to you as friends”. Tematică şi versuri zevzec-melancolice, egalate doar de Beck. Maiestuoşi ca U2, fără să fie vreo secundă la fel de declamativi ori de cheesy. Gingaşi, când e cazul, precum Cocteau Twins. Tătucii uneia dintre trupele foarte importante de după 2000, Sigur Ros.

Rădăcini în new wave-ul optzecist, dar şi în psihedelicalele şi în prog rockul de aldat’ (debutul Yerself is steam îţi cam pune neuronii pe bigudiuri).

Vocalist atipic – piţigăiat, pâslos, criptic. Nu se termină vreodată:  un album care părea nevrotic acum doi-trei ani se dovedeşte acum glumeţ şi optimist. De găsit în media doar la ore foarte târzii, pe la posturi marginale.

3. Tindersticks

La mijlocul anilor ’90 mai era o trupă britanică, în afară de Radiohead, care nu-şi bătea capul cu încăierările britpop. Şi ei sunau oleacă altfel – teatral, matur, cohenian.

Cu alte mijloace decât cele folosite de gaşca bristolienilor (Massive, Portishead şi asociaţii) făceau şi ei soundtrackuri pentru filme imaginare.

De altfel, multe dintre clipurile lor sunt fabuloase. Găsiţi aici o povestioară despre un cinema porno, iar dincoace – o mică declaraţie de dragoste făcută unui mare oraş.

Vocalistul Stuart Staples adună jumătate din şarmul trupei, dar ceilalţi nu sunt deloc de neglijat.

Au făcut muzică de film – Nénette et Boni şi Trouble Everyday (înspăimântător). Sunt prieteni la toartă cu cetăţeanul Jarvis Cocker, ceea ce n-ar trebui să ia prin surprindere pe nimeni. Continuă să cânte.

2. dEUS

Să nu fi avut prieteni insistenţi, îi ratam ca la carte. Nici acum nu mă nenorocesc, dar e greu să le conteşti calităţile.

E limpede că meritau mai multă atenţie, dar mi se pare că cei care ţi-i tămâiază întruna le fac un deserviciu. Îi înţeleg, însă, pentru că şi eu procedez la fel.

Îmi par înrudiţi cu Tindersticks, dar cu o notă de demenţă în plus, cu o tuşă mai apăsat experimentală. Sunt excepţionali live – a făcut şi Mircea Toma un lucru bun în Vama Veche, i-a adus acolo.

Au obiceiul să adune cam tot ceea ce e mai bun într-o perioadă dată şi să ducă lucrurile to the next level. Studiu de caz: Vantage Point-ul de anul trecut.

1. The Afghan Whigs

Pentru că sunt the Nirvana that never really made it. Atât.

Singuri pe lume (I)

OK, cred că ştiu care sunt cele mai subestimate trupe din anii ’90.

„Clasamentul” ăsta e profund subiectiv, veţi găsi – poate – că am trecut prea repede peste unii şi că îmi plac prea mult alţii. Daţi-mi peste degete! Primele cinci poziţii:

10. Space

Nouăzeciştii au dat zdravăn şi salutar în chitări. Generaţia X se maturizase, iar neliniştile ei erau de găsit în mainstream. Când am întrebat-o pe profa de engleză ce e aia grunge mi-a răspuns: „mizerie, dar poate să însemne şi a-i tuna şi a-i fulgera”.

Ei bine, ăstora de la Space nu le tuna şi nu le fulgera. Erau ironici şi jucăuşi, muzica avea forţă pop împrumutată din anii ’60, iar vocalistul o scotea din ţâţâni pe Shirley Manson de la Garbage (nu mă întrebaţi de ce consider asta o calitate).

Un singur „hit”, Neighbourhood, şi două albume medii spre bunicele – Spiders şi Tin Planet. Revenirea din 2004 n-a mai interesat pe nimeni.

9. Elastica

Britpop-ul era o chestie destul de macho, aşa că i-au prins bine câteva perechi de palme şi-un „Cine te crezi, bre musiu?” – ruptura dintre vocalista Justine Frischmann şi Damon Albarn a dus la unul dintre cele mai sănătoase albume Blur, 13.

Primul album Elastica (a mai fost unul singur, în 2000) era însă diferit faţă de britpop şi prin altceva:  suna punk – Blondie şi Wire sunt influenţele cel mai des aduse în discuţie. Iar includerea unui cântec pe coloana sonoră a  cultissimului Trainspotting părea să fi propulsat trupa foarte sus. N-a fost să fie.

 8. Stereo MCs

Dacă Vanilla Ice a putut trece drept rapper, de ce să nu poată un alb care chiar ştie să cânte? Toată lumea ştie Connected (Aaaaaa-iiii-aa-i-aaaa-iiii), dar mai toată lumea pare să se fi oprit acolo.

Şi e mare păcat, pentru că precedentul lor album era cel puţin la fel de bun şi pentru că oamenii continuă să cânte la fel de frumos: energie cu ghiotura, pozitivism câteodată inexplicabil, live sună chiar mai bine decât înregistraţi.

I-am şi văzut live, la Fabrica. Erau în sală doar vreo 50 de oameni – a fost cel mai trist concert din viaţa mea, şi nu din cauza trupei. Ea suna cam aşa:

 7. Supergrass

S-ar putea să strâmbaţi din nas, dar mie chiar mi se pare că trupa asta a fost/e încă subestimată rău. Locul lor ar fi fost chiar în coasta Blur şi cu siguranţă peste Oasis. Nu s-ar putea plânge că n-au avut olecuţă de succes, măcar în Marea Britanie. 

Însă în afara Alright-ului de început şi în ciuda vânzărilor constant bunicele, nimic semnificativ. Poate doar Moving, spre sfârşitul anilor ’90, să fi fost difuzată cât merita. Oricum, muzica lor e cu mult peste cea a câtorva dintre trupele cu firmă ale decadei.

Clipul pentru Mary e la adresa asta. De pe youtube l-au scos şi e mare păcat, pentru că e unul dintre cele mai bune ever. Premiu de consolare, ceva din 2005:

6. Super Furry Animals

Trupă-cult, dar cam atât. Cu excepţia lui Juxtaposed with U, nu ştiu dacă cineva i-a cântat în heavy rotation. Cred că nu există stil în care să nu-şi fi băgat puţin nasul.

Duc, între altele, foarte departe atitudinea ireverenţioasă a nenilor de la Space şi nu se feresc de politicale, dacă simt nevoia. Foarte prolifici şi foarte constanţi at the same time.

Greu de digerat, mai ales atunci când cântă în velşă (aşa i-o spune limbii?). Dark days/light years e unul dintre cele mai bune albume de anul ăsta. Iar Slow life, din 2003, e o capodoperă:

Nostalgia

E în nooooooooi, după cum grăia Loredana în vremea în care până şi divulina protevistă simţea nevoia unor chitări pe fundal. M-a pălit un dor greu de anii ’90, aşa că mă gândesc la un top 10 al celor mai underrated trupe de-atunci.

Nu-mi stă mie în fire să fac clasamente, dar ăsta va fi doar pe jumătate serios. Şi cred că ştiu, oricum, cine o să iasă pe primul loc. Anyway, aştept sugestii. Între timp, un aperitiv mititel:

Al treilea

(Arctic Monkeys, Humbug, Domino, 2009)

La mijlocul acestui album – Potion Approaching ori Fire and the Thud ar fi candidatele – se petrece ceva cumplit: moare o decadă.

Zdrăngăneala cvasiidentică şi inconsistentă a ultimilor 5-6 ani, fraudulos vândută drept „indie”, primeşte binemeritatul scuipat între ochi. Era deja prea mult şi prea plicticos.

Şi e îmbucurător că bagajele-i sunt împachetate de Arctic Monkeys, cea mai articulată dintre trupele pe bune ale momentului – just a bunch of lads with guitars.

„Humbug” nu e un album-capodoperă. E unul necesar. Multe s-au zis despre injecţia joshhommeiană de adrenalină, despre atmosfera voit mai sumbră şi despre nou-găsita maturitate (afecte şi sexualitate deopotrivă) a vocalistului Alex Turner. Toate sunt nişte adevăruri, toate parţiale.

Ţeapa

Cam aşa s-ar traduce „Humbug” – înşelătorie, păcăleală, ceva caraghios sau absurd. Sens secundar: sabotaj. Ştiu că raţionamentul e şcolăresc, dar chiar mi se pare că titlul e important: facem eforturi, dar hai să nu ne luăm foarte în serios!

Arctic Monkeys sunt, pe de o parte, pupaţi pe frunte de fraţii Gallagher şi de NME, iar pe de alta, priviţi cu superioritate înţepată: un balon de săpun ceva mai mare decât cele aruncate o dată la câţiva ani în ochii puştimii credule (refrenul preferat al celor pentru care succesul e un păcat mai mare decât uciderea pruncilor).

Puşi în situaţia asta, oamenii evită cu graţie capcana automulţumirii şi se comportă precum Blur în 1997 sau precum concitadinii Pulp: dau cu tifla modelor care i-au adus aici şi rămân agitaţi, curioşi, inventivi.

Consecinţele

Cea dintâi e o oareşcare greutate în a înghiţi albumul: „My propeller” şi „Crying lightning”, un-doiul din deschidere, parcă sunt prea declarative: bas mustăcios, percuţie mai degrabă gravă decât jucăuşă (dus e „Mardy Bum”!), versuri voit încurcate: „It’s a necessary evil/No cause for emergency/Borrowed the beak of a bald eagle/Momentary synergy”.

Mai pune rostirea prea pompoasă a refrenului următor (A-N-I-M-A-L/makes my head pirouette /more than I would be willing to confess/D-A-N-G-E-R-O-U-S) şi ascultătorii ocazionali ori cei sceptici găsesc destule motive să exclame, trimumfător: „Ce-ţi spuneam! De rahat!”

De-aia mi se pare că e important ce se întâmplă în a doua jumătate a albumului: câteva perechi de cântece articulate fără greşeală, cu gândul pe jumătate la drumeţiile anterioare ale lui Alex (Last Shadow Puppets), pe jumătate la înaintaşi seminali (Potion Approaching începe  de parc-ar fi Nirvana în perioada In Utero).

Cutumele

Gagicile care s-au emoţionat când au auzit prima dată 505 se vor bucura să găsească ceva asemănător – Dance Little Liar nu se grăbeşte nicăieri, armătura cântecului e lăsată la vedere şi străluceşte, iar explozia de final e fără cusur – cu tot cu un solo de chitară cam paseist, dar foarte eficient.

Restul se aşază după preferinţe – Pretty Visitors păstrează energia iniţială a trupei, dar îi adaugă clape dilematice şi vreo patru-cinci ruperi de ritm.

Vocea lui Turner e prelucrată feroce la începutul lui Secret Door, pentru ca după aceea să-şi regăsească timbrul obişnuit şi răpăiala aproape ininteligibilă, iar The Jeweller’s Hands închide domol şi sfătos un album greu de iubit din prima, imposibil de ignorat după.

Repet: nu unul perfect, nu o minunăţie, ci o liniştitoare normalitate. Cea pe care ţi-o dă o maturizare firească, nu una îmbuibată cu steroizi. Al treilea album Arctic Monkeys e exact ceea ce trebuie.

Toate zilele sunt nopţi

(The xx, xx, Beggars Xl, 2009)

Bietele zile „sunt nopţi până când te văd, iar nopţile strălucesc ca zilele când te visez”. The corniest thing ever, o să spuneţi, şi n-aţi greşi cu mult. Bear with me, I actually have a point. The corniest thing ever e altul: „dacă aş amaneta un gram din iubirea mea pentru tine ţi-aş cumpăra lumea întreagă şi încă ceva”.

Copila de clasa a noua din caietul căreia am furat panseurile de mai sus o fi simţind un fior. Nu vă grăbiţi s-o luaţi peste picior: aţi fost exact aşa şi voi şi ceva a făcut-o să continue, dezarmant şi ingenuu: „scrie fain acest creion, deşi dacă apăs pe el trebuie să am mare grijă”.

Lumea râde invariabil când îi aduc la cunoştinţă descoperirile fetei cu pricina, dar nu ştiu cum se face că acele răspunsuri de oracol şcolar la întrebarea „ce e iubirea?” se leagă în mintea mea de unul dintre cele mai frumoase debuturi de anul ăsta.

Ce e aia xx şi dacă părinţii lui ştie

Nu e XXX, asta e sigur, după cum am avut ocazia să explic cuiva. Nu-mi dă prin cap de ce îi cheamă astfel. Nici nu mă interesează că trec drept trupă „post-dubstep”. Iar faptul că e vorba de puştani abia trecuţi de 20 de ani mi se pare şi el accidental, chit că o oareşcare importanţă are.

Sunt oameni care au remarcat că muzica lor are un puternic parfum londonez. Sunt de acord: îţi dai seama numai din intro-ul sacadat, sigur pe sine, ferm, dar elegant (dum-dum-tchak şi-apoi câteva vocale – nimic mai mult – lungite galeş).

E o muzică făcută din bucăţi mici, şlefuite îndelung. Iar întregul te ia teribil de plăcut prin surprindere, taman ca Londra. Mai exact: beat-uri potolite, urme de R&B pe ici şi colo, percuţie mecanică (însă nu monotonă), chitări pisicoase. Părţile sunt familiare, întregul e excepţional.

Şi vocile!

11 cântece pe tipicul ăsta ar putea părea o plictiseală – e mai degrabă vorba de omogenitate. Cam ca atunci când ţi se scurge mierea de pe tartine pe toate degetele: plăcut. 

Piesele zic, aparent,  despre cum e când stai acasă cu cineva drag: „Watch things on VCRs/with me and talk about big love/I think we’re superstars/You say you think we are the best thing” (VCR).

Sau despre mici drame: „Please don’t say we’re done when I’m not finished/’Cause I could give so much more/Make you feel like never before/Welcome, they said, welcome to the floor” (Heart skipped a beat).

Ori, poate, despre sex: „Maybe I had said/Something that was wrong/Can I make it better/With the lights turned on?” (Shelter, preferata mea).

Ce leagă albumul e însă aerul echivoc, difuz, al aproape fiecărui cântec. Ajută, fireşte, faptul că doi oameni (o ea şi un el) par să dialogheze în contradictoriu pe parcursul tuturor celor 38 de minute de album.

Nu sunt cele mai interesante voci pe care le-aţi auzit, dar sunt printre cele mai potrivite. Mie îmi lasă impresia că nu articulează nimic greşit, că susură, se îneacă, răsuflă şi se suprapun de fiecare dată exact acolo unde trebuie. Studiu de caz: Basic Space, în partea a doua a albumului.

The hype

Veţi fi auzit, poate, din alte surse, că xx sunt surpriza anului. Habar n-am, dar chiar n-are importanţă: they’re just a band, vorba cuiva.

M-aş bucura să nu sufere de sindromul primului album (Air, care ies anul ăsta cu ceva nou, nu par să fi depăşit vreodată „Moon Safari”).

Iarăşi, prea puţin importă – ce avem aici e la fel de intens şi la fel de sincer ca gândul unei puştoaice de 15 ani fără simţul ridicolului: toate zilele sunt nopţi pâncă când te văd, iar nopţile strălucesc ca zilele când te visez.

Never mind the Pollocks…

(The Stone Roses 20th anniversary box set, Sony, 2009)

…Here’s The Stone Roses. Cu aproape 20 de ani în urmă, în 18 noiembrie 1989, săptămânalul indie britanic NME defila – inspirat – cu titlul ăsta. Şi-a făcut apoi un obicei din a descoperi aproape lunar Calea, Adevărul şi Viaţa sub forma vreunei trupe obscure, dar atunci trimiterea la Sex Pistols era întemeiată.

Loathe it or love it, Stone Roses puneau un umăr sănătos (northern monkeys!) la căruţa ulterior denumită alternative. Topurile britanice din 1989 erau pline-ochi de Madonna, Kylie Minogue şi Jason Donovan, The Bangles. În noiembrie s-au iţit şi New kids on the block. Remember, era înainte de Internet: topurile erau relevante, iar indie chiar era un cuvânt cu acoperire în viaţa reală, nu numai în redacţii (exagerez puţin).

Şi mai e ceva: se găta, după 40 de ani de paranoia globală, războiul rece. Oficial, pe 3 decembrie. Bush bătrânul şi Gorbaciov scrijeleau RIP împreună, în Malta – în mai puţin de trei săptămâni, România intra caragialian, aşa cum ştie ea, în rândul lumii.

11 ani

Atâţia aveam în 1989, de-aia am pornit la treabă amintindu-mi câte ceva despre context. Aş fi un ipocrit şi jumătate dac-aş pretinde că în dimineaţa de 23 decembrie m-am apucat s-ascult Stone Roses: i-am descoperit mult mai târziu, abia la Second Coming. Şi n-a durat mult să se facă mii fărâme, dar despre asta ştie toată lumea.

Ce mă interesează e relevanţa culturală a trupei (wow!!!). Madchester, Hacienda, early raves şi muie Thatcher were all good, dar n-am fost, sadly, de faţă şi ele nu sunt reperele mele. Totuşi, ăsta e un avantaj – mă preocupă în primul rând muzica.

Iar muzica e drăcesc de bună: are şi vitalitate, şi reflecţie în doze corecte, dar şi acea calitate rock’n’roll greu de rezumat într-un singur cuvânt: not giving a fuck (a fawk, to be thorough) îi spun unii.

Nu de alta, dar când deschizi un album spunând „I wanna be adored” ai face bine să te asiguri că oferi ceva demn de adorat. Cântecul ăsta e simplu – chitară psihedeloidă, percuţie cu doi-trei paşi înainte, excursii scurte prin catalogul Smiths şi, fireşte, vocea lui Ian Brown: identificabilă în mai puţin de o secundă.

„I wanna be adored” curge la fel de bine precum spectacolul pe care îl improvizează o balerină atunci când, simultan, găteşte omletă, fierbe cafeaua, dă un interviu telefonic, fâţâie mopul pe după aragaz, citeşte ziarul de dimineaţă şi aplaudă răsăritul: te subjugă.

Tot înainte!

Fără să fie un album de single-uri („Don’t stop”, aproape dadaistă, ar fi îndemnat mai greu masele la ţopăială) sau unul perfect (bălăduţa antimonarhistă „Elisabeth my dear” îmi pare cam grosieră), Stone Roses e perfect adaptat momentului: e juvenil şi optimist, dar veselia lui nu e tembelă.

„Bye bye, bad man” ţopăie all over the place, dar are şi ceva de spus: „Soak me to my skin/Will you drown me in your sea/Submission ends and I begin”. Sigur, nu e Wordsworth, dar omul nu se preface – asta simte.

La fel, îndemnul „Kiss me where the sunt don’t shine” („She bangs the drums”), sau ameninţarea din „Shoot you down” – e rostită cu un ditamai zâmbetul miştocar, iar dulceaţa funky-ish a cântecului sugerează orice, numai un glonţ care porneşte spre ceafă nu.

Şi tot aşa până la capăt – că te surprind sinuozităţile din „Fool’s gold”, directeţea lui „This is the one” sau măiestria din finalul lui „I am the resurrection”, până la urmă ideea e simplă – young, beautiful lads having fun. Sau, după cum spunea John Lennon când a fost întrebat care e mesajul rockului: to be here now.

De-asta mi-s foarte dragi momentele în care behăi alcoolizat cântecele lor (la Control, desigur) – o fac împreună cu oameni de 17, de 24 şi de 50 de ani. Then and there.

Ferestre

Mai multe, aici. Nici albumul nu e rău deloc. Ba dimpotrivă.

Brooklyn bounce

(Grizzly Bear, Veckatimest, Warp Records, 2009)

Confesiune: Brooklynul a crescut grămezi de muzicieni (Lou Reed), romancieri (Paul Auster) sau actori (John Turturro) care – ei şi mulţi alţii – m-au ajutat să-mi dau seama cine sunt, de unde vin, încotro mă îndrept şi care m-au avertizat să nu fac pipi în parcările mallurilor (Seinfeld, fireşte).

Grizzly Bear nu m-au pălit la fel de tare. Dimpotrivă. Poate din cauză că am început cu remixurile pentru „Horn of plenty” –  indiferent de calitatea lor, remixurile mă impresionează arareori. Dar „Veckatimest” intră mult mai bine.

Tot de artsy pop (no farting jokes, pls, they’re sooo 2005) ai parte, dar de unul primenit, relaxat, care nu ţine să-ţi croşeteze circumvoluţiunile, ci să le mângâie grijuliu.

Asta nu exclude sinceritatea brutală: „While you wait for the others to make it all worthwhile/All your useless pretensions are weighing on my time” zice cântecul de divorţ „While you wait for the others”, înainte ca vocalistul să o invite „kindly” pe ingrată „to make her way”. Totul, pe un ton foarte civilizat – cântecul e suav, leneş aproape, dar chitara mârâie de la bun început.

Balet şi bune maniere

Piesa imediat următoare, „I live with you”, împrumută violoncelul lui Bowie şi instrumentele lui de suflat, dar şi rostirea angoasată – căci e vorba mai degrabă de un strigăt decât de un cântec propriu-zis: „Return/Don’t put me off/Return/Don’t make me beg/Return” nu sunt cele mai inventive versuri din istoria rockului, dar spuse cum trebuie şi împinse în toate părţile de bufeuri electrice à la Ziggy Praf-de-Stele sună mult mai convingător.

Aţi mai auzit asta despre o mie de albume, dar lui „Veckatimest” chiar i se potriveşte – nu se lipeşte din prima, nu pare populat de posibile hituri, nu se lasă citit în metrou, pe iPod. Dezmăţul din „Southern Point”, unde chitara rece coabitează cu ceea ce pare un ceas deşteptător sovietic, poate îndepărta multă lume.

Nici valsul în care virează „Ready, able”, după un început rather indie, nu se decriptează în 30 de secunde. Dar e soundtrackul perfect al acestor zile prăfoase şi extenuante – cântecul se scurge precum firele de transpiraţie de pe frunte: oricât te-ai şterge, nu par să se oprească.

Vechi obiceiuri

Gusturi şi gusturi: un foarte bun prieten mi-a făcut bucuria ţăndări când a numit albumul „o lălăială”, dar un altul a fost foarte de acord că e o raritate măcar dintr-un punct de vedere: are sens (sau, mai bine zis, diversifică o stare, o idee) de la un capăt la celălalt, ascultat în tihnă şi cu un strop de atenţie.

Are o construcţie frumoasă – porneşte exuberant, devine lasciv („Cheerleader” is, among others, my new favourite shag song), se supără niţel şi se încheie meditativ.

În cuvinte mai limpezi: e un album, e efortul câtorva oameni care cântă de plăcere, amestecat, aventuros aici („Dory”),  aproape tradiţional dincoace („About face”).

Refuză, fără s-o facă explicit, să te seducă în pauza de masă, între un sendviş şi o ţigară fumată în grabă: în felul ăsta nu mai apuci, de fapt, să asculţi muzică – doar o consumi. E pestriţ, uşor afurisit şi totalmente seducător. Taman ca Brooklynul.

Ofticat sunt, ofticat!

Mi-a plăcut sâmbătă la Kraftwerk, nu zic nu, dar adolescentul din mine tot varsă o lacrimă: nu mi-ar fi stat deloc rău nici la reunion gig-ul Blur.

Aşadar: are cineva vreun bilet la Glastonbury? B’Estfest! Chiar nu mai poţi adăuga o trupă? Vericule Damon! Haideţi, fraţilor, măcar cu un album nou, nu vedeţi ce căcaturi scot ameţiţii ăia de la Oasis?

Setlistul e aici (măiculiţă, Trimm Trabb&Beetlebum&Out of time!), clipuri dincoace. I’m pins and I’m needles!

Later edit: s-ar putea să nu mă fi gândit chiar la cai verzi pe pereţi – Graham zice aici că oamenii s-au jucat niţeluş prin studio şi că, cine ştie?, am avea şanse la ceva nou. “We really don’t want to put ourselves under any pressure. I think we want to have fun with these gigs and then we’ll think about that really.” Fingers crossed.

Sad later edit no.2: No, sir, ain’t gonna happen 😦