Archive for the ‘orgasme multiple’ Category

Curat capodopera

Ianuarie 15, 2009

screamingmasterpiece13

(Ari Magnusson, Screaming Masterpiece, 2005)

Islanda apare rar la stiri. Iar cand se intampla nu prea e de bine („bad news is good news”, zic ziaristii cinici). Hipsterii de pretutindeni au descoperit-o cu incantarea prefabricata a celor pentru care un lucru bun dureaza un sezon. Pe la mijlocul anilor ’90, insa, daca ai fi cerut Kukl vreunui vanzator de muzica doldora de metale riscai sa-ti iei una peste ceafa.

„Screaming Masterpiece” nu e scutit de clisee, desi incearca sa nu-ti tranteasca la fiecare cinci minute cate-o imagine din avion a „insulitei populate de 300.000 de persoane”.

Peisajul, totusi, pare sa conteze pentru Damon Albarn, care constata – cu admiratie, dar si cu un strop de ciuda – ca muzica islandeza e a mai tare din parcare din cauza numeroaselor „black beaches” din tara aia. „And it’s as simple as that”, vine concluzia.

Chiar atat de simplu?

Bardi Johannsson (lead guitar si vocalist in Bang Gang) e dezarmant de onest: „Mai toata muzica islandeza e de cacat, dar lumea ma tot intreaba de ce a atat de deosebita. Din cauza ca toate trupele mai de Doamne-ajuta stiu ca n-o sa ajunga la radio, ca n-o sa vanda mai mult de 200 de albume in Islanda. Drept urmare, canta numai ceea ce le face placere”.

„Arta pentru arta”, o sa spuneti, dupa care imi veti da miliarde de contraexemple – trupe care cauta sa aplice aceeasi reteta si care nu reusesc decat sa gadile orgoliile catorva inchipuiti gen „basinile mele miros a Chanel”.

Uniforme

Islandezii din filmul asta, insa, numai retete nu cauta (aviz inteleptului care era nemultumit din cauza ca la concertul Massive Attack din vara nimeni nu purta „uniforma trupei”, salopetele „texmex” din Karmacoma). Amice, arta care conteaza e oricum, numai stereotipa, uni-forma nu. 

Revenind: oamenii aia ar putea face si manelele ascultabile. Ignora cu cel mai serios umor din lume gastile si dogmele: atunci cand fac rock inspirat de folclor nu iese o lautareala, atunci cand se inspira din Bob Dylan nu sunt penibili si desueti (cum, desi stiu ca o sa fiu injurat pentru asta, erau Pasarea Colibri).

Apparat Organ Quartet sunt patru clapari si un baterist – suna cel putin la fel de bine ca nemtasugurile Kraftwerk, Trabant pun in miscare cucoanele invitate la o serata, la resedinta presedintelui, regizorul Dagur Kari explica foarte convingator de ce „music is the ultimate art form” si se chinuie ani de-a randul sa inregistreze un album cu Slowblow.

Bang Gang se pisa de sus pe toate adunaturile „indie” ale ultimului deceniu, iar Nilfisk iau ce era mai bun din grunge si merg mai departe.

Ciocolata downtempo

Mi-au scapat, iacata, vorbe precum „grunge” ori „indie”. E din cauza ca muzica acestor oameni e atat de libera incat nu stii daca o sa te tina balamalele, daca ai ce sa faci cu atata emotie.

Explicatii, partiale, veti gasi nenumarate in film, iar sinceritatea trupelor o sa va inmoaie genunchii.

Un baiat din Mum, de pilda, spune ca se pregatea sa lucreze intr-o fabrica de ciocolata inainte de-a forma trupa, Bjork recunoaste ca e cam nationalista si isi explica succesul amintindu-si ca Islanda a devenit independenta abia in 1944, asa ca a trebuit sa treaca vreo doua generatii pana cand oamenii sa se intrebe care e identitatea lor.

Si inca

Un rapper (rapper! in Islanda!!!) de vreo 20 de ani e mai destept decat toti brooklynezii pe care-i gasiti in topuri: „Rap is the art of the spoken word. The voice isn’t just another instrument”.

Gagicile din Amina aduna lucruri de prin casa si canta la ele. Iese ceva foarte intim, foarte retinut, foarte „feminin”, dar „that’s the way we like it”.

Nilfisk, in fine, s-au apucat de rock in Stokkseyri, un sat de pescari cu 428 de suflete. „Sunt vreo doua-trei fete pe aici”, iti povestesc. Si adauga: „toata lumea le-a tras-o”.

De ce e, deci, muzica „pop”ulara islandeza cea mai buna din lume? Habar n-am. Dupa ce am vazut „Screaming Masterpiece”, insa, am certitudinea ca asa stau lucrurile. E unul dintre cele mai bune filme de propaganda ever.

Si inca ceva: rock’n’roll-ul (si, prin extensie, muzica pop) inseamna descatusare. Era, poate, cea mai democratica forma de arta. Islandezii par sa fie cei care-si aduc cel mai bine aminte.

P.S.: am evitat sa scriu amanuntit despre varfurile Bjork si Sigur Ros pentru ca din partea lor stiam la ce sa m-astept. Ceilalti m-au lasat paf (element predicativ suplimentar).

Anunțuri

Dingdong hell…

Mai 26, 2008

… Pussy in the well, zice „refrenul”. Sigur că ăsta e primul lucru care-ţi sare în urechi şi care sfredeleşte metodic până în centrul memoriei. De unde nu. Mai. Iese.

Nu numai din cauza imaginii – pizdă/e în fântână, să ştie şi autohtoniştii despre ce vorbim aici – ci, mai ales, din cauză că cineva abia atinge o clapă-două, servite repetat, dement, maniacal şi cu perversiuni pe un fundal incert/claustrofob/acaparator. Sheer brilliance.

Amicii îl vor fi recunoscut pe Adrian Thaws. Prietenii s-au prins că e şi Yoko prin preajmă. Cântecul e de prin 1996, începutul exilului new-yorkez al lui Tricky (continui să cred că muzica lui fermenta mai bine în Bristol, dar ce n-aş da să mă contrazică albumul de anul ăsta).

Şi dacă pizda din fântână e the attention grabber, miza e de găsit un piculeţ mai încolo: „Are we getting tired of blood and horror”? Are we getting ready for God and terror?” Răspunsul l-au/l-am primit într-o dimineaţă din septembrie 2001.

Mărturisire: habar n-aveam de remixul ăsta până astăzi. Promit penitenţă.