Archive for the ‘politics and related’ Category

Never mind the Pollocks…

August 8, 2009

stone_roses2

(The Stone Roses 20th anniversary box set, Sony, 2009)

…Here’s The Stone Roses. Cu aproape 20 de ani în urmă, în 18 noiembrie 1989, săptămânalul indie britanic NME defila – inspirat – cu titlul ăsta. Şi-a făcut apoi un obicei din a descoperi aproape lunar Calea, Adevărul şi Viaţa sub forma vreunei trupe obscure, dar atunci trimiterea la Sex Pistols era întemeiată.

Loathe it or love it, Stone Roses puneau un umăr sănătos (northern monkeys!) la căruţa ulterior denumită alternative. Topurile britanice din 1989 erau pline-ochi de Madonna, Kylie Minogue şi Jason Donovan, The Bangles. În noiembrie s-au iţit şi New kids on the block. Remember, era înainte de Internet: topurile erau relevante, iar indie chiar era un cuvânt cu acoperire în viaţa reală, nu numai în redacţii (exagerez puţin).

Şi mai e ceva: se găta, după 40 de ani de paranoia globală, războiul rece. Oficial, pe 3 decembrie. Bush bătrânul şi Gorbaciov scrijeleau RIP împreună, în Malta – în mai puţin de trei săptămâni, România intra caragialian, aşa cum ştie ea, în rândul lumii.

11 ani

Atâţia aveam în 1989, de-aia am pornit la treabă amintindu-mi câte ceva despre context. Aş fi un ipocrit şi jumătate dac-aş pretinde că în dimineaţa de 23 decembrie m-am apucat s-ascult Stone Roses: i-am descoperit mult mai târziu, abia la Second Coming. Şi n-a durat mult să se facă mii fărâme, dar despre asta ştie toată lumea.

Ce mă interesează e relevanţa culturală a trupei (wow!!!). Madchester, Hacienda, early raves şi muie Thatcher were all good, dar n-am fost, sadly, de faţă şi ele nu sunt reperele mele. Totuşi, ăsta e un avantaj – mă preocupă în primul rând muzica.

Iar muzica e drăcesc de bună: are şi vitalitate, şi reflecţie în doze corecte, dar şi acea calitate rock’n’roll greu de rezumat într-un singur cuvânt: not giving a fuck (a fawk, to be thorough) îi spun unii.

Nu de alta, dar când deschizi un album spunând „I wanna be adored” ai face bine să te asiguri că oferi ceva demn de adorat. Cântecul ăsta e simplu – chitară psihedeloidă, percuţie cu doi-trei paşi înainte, excursii scurte prin catalogul Smiths şi, fireşte, vocea lui Ian Brown: identificabilă în mai puţin de o secundă.

„I wanna be adored” curge la fel de bine precum spectacolul pe care îl improvizează o balerină atunci când, simultan, găteşte omletă, fierbe cafeaua, dă un interviu telefonic, fâţâie mopul pe după aragaz, citeşte ziarul de dimineaţă şi aplaudă răsăritul: te subjugă.

Tot înainte!

Fără să fie un album de single-uri („Don’t stop”, aproape dadaistă, ar fi îndemnat mai greu masele la ţopăială) sau unul perfect (bălăduţa antimonarhistă „Elisabeth my dear” îmi pare cam grosieră), Stone Roses e perfect adaptat momentului: e juvenil şi optimist, dar veselia lui nu e tembelă.

„Bye bye, bad man” ţopăie all over the place, dar are şi ceva de spus: „Soak me to my skin/Will you drown me in your sea/Submission ends and I begin”. Sigur, nu e Wordsworth, dar omul nu se preface – asta simte.

La fel, îndemnul „Kiss me where the sunt don’t shine” („She bangs the drums”), sau ameninţarea din „Shoot you down” – e rostită cu un ditamai zâmbetul miştocar, iar dulceaţa funky-ish a cântecului sugerează orice, numai un glonţ care porneşte spre ceafă nu.

Şi tot aşa până la capăt – că te surprind sinuozităţile din „Fool’s gold”, directeţea lui „This is the one” sau măiestria din finalul lui „I am the resurrection”, până la urmă ideea e simplă – young, beautiful lads having fun. Sau, după cum spunea John Lennon când a fost întrebat care e mesajul rockului: to be here now.

De-asta mi-s foarte dragi momentele în care behăi alcoolizat cântecele lor (la Control, desigur) – o fac împreună cu oameni de 17, de 24 şi de 50 de ani. Then and there.

Anunțuri

El fin (aproape)!

Februarie 19, 2008

castro.gif

Fidel Castro, zic ziarele, „renuncia a la presidencia y al puesto de comandante en jefe de Cuba”. Un fel de „adio, dar rămân cu voi”.

A durat 49 de ani. That is a lifetime.

Şi, în ciuda asistenţei medicale gratuite şi a ratei ridicate a alfabetizării din Cuba, truth is că Fidel e(ra) un dictator sumbru. Când şi când, te puteai totuşi amuza pe seama lui:

Cum blogul ăsta are mai degrabă treabă cu muzica, să gustăm şi niţel azucar. La o adică, au şi oamenii ăia motive să se bucure:

Campanii

Noiembrie 24, 2007

c2961-maski-1-big.jpg

„Nasurile albastre” sunt nişte artişti pop din Rusia.

Montajul de mai sus e una dintre îndrăznelile lor, într-o hărăbaie de ţară pe care Putin o fute, solemn şi metodic, prin toate găurile.

Au mai comis vreo câteva delicte de lezmajestate, în aceeaşi notă.

Spre deosebire de Nichita Mihalkov, care produce o foarte oficială biografie a dictatorului  preşedintelui şi care şi-a pus semnătura pe o scrisoare deschisă: 65.000 de mari artişti ai marelui popor îi cer tătucului Putin să-i sodomizeze pentru încă un mandat, chit că -ha!- cică nu l-ar mai lăsa Constituţia.

În Rusia vor fi alegeri parlamentare în decembrie. Putin e primul pe lista partidului Rusia Unită şi declară fără echivoc că va avea un cuvânt greu şi pe mai departe. Sunt convins.

……………………………………………

Pervez Musharraf e un soldăţoi frustrat care s-a aşezat capră peste Pakistan în urma unei lovituri de stat, în 1999.

Corupţia înfloreşte, diverşi islamofascişti se antrenează prin ţară (unul dintre ei s-a aruncat în aer în metroul din Londra), chiar şi megastarul începutului de mileniu, i.e. Ossama, s-ar ascunde, pasămite, prin nordul Pakistanului.

Bafta lui Musharraf? 11 septembrie. Bush ăla micu’ avea nevoie, urgent, de un „pretin” la graniţa cu Afganistanul.

Amicul lui Bush – preşedinte şi comandant suprem al armatei deopotrivă, taman ca Ceauşescu – a decretat acum vreo trei săptămâni starea de urgenţă şi a început să bage la bulău opozanţi şi judecătorime care insistă asupra unor mofturi precum separaţia puterilor în stat.

În Pakistan vor fi alegeri parlamentare în ianuarie. Iar noua Curte Constituţională tocmai a stabilit că realegerea, anul ăsta, a lui Musharraf, a fost curată ca lacrima.

……………………………………………

Kim Jong Il (sau, pe limba cuiva de la Prima TV, Kim Jong al doilea) conduce Coreea de Nord. Temporar, pentru că preşedinte pe viaţă (pe bune!) e un mort: tac-su’.

Aici treaba e mult mai oablă: Partidul (unic şi comunist, adăugire destinată tot ălora de la Prima TV) cheltuieşte miliarde pentru înarmarea nucleară şi pulimea moare – nu e o figură de stil!!! – de foame.

Când sunt alegeri în Coreea de Nord nu ştiu, dar chiar că nu contează.

……………………………………………

România. Tot aud români tineri, educaţi, trăitori la oraş, care câştigă bine, citesc şi au acces la orice tip de informaţie cum se smiorcăie că nu au pe cine să aleagă pentru Parlamentul European, că uninominalu’  e o poveste prea complicată, că Tăriceanu e bou şi că Băsescu e ticălos, etc., etc.,etc.

Pe bune?

(A se ignora, de preferinţă, începutul şi finalul clipului)

Poem naţionalist basc ( Euskadi Ta Askatasuna )

Septembrie 21, 2007

De-aia îmi place de prietenii mei de mor: pentru că sunt mai deştepţi decât mine. Unul care a stat o săptămână la San Sebastian, în Ţara Bascilor, mi-a explicat cum sună drăcia aia de limbă a lor.

Zice aşa: „un fel de grai de munte ridicat la nivel de limbă oficială, tot ce e cât de cât modern fie e complet ciudat, fie e cuvântul spaniol bascizat. Ascensorului se spune IGUAILOA (sau aşa ceva), muzeu e MUSEOA, etc. (Plural: MUSEOAK!).

Las naibii însă cursul scurt de limbă bască, pentru că prietenul cu pricina m-a dărâmat cu un poem naţionalist basc that goes like this:

GeorgETA

şi MargarETA

se dau cu

trotinETA.

„Cool”-A-Shaker (partea a doua)

August 26, 2007

strangefolk.jpg

(Kula Shaker, Strangefolk, Sony, 2007)

Am întârziat, să-mi fie cu iertare. O pun pe seama ultimului, sper, episod canicular din vara asta. Gata, secetă tembelă, ţi-o fi ajuns şi ţie, hai pa şi ne vedem la anu’!

Genul ăsta de atitudine n-ar da foarte bine la Kula Shaker: natura (draga de natură!), pacea mondială şi buna înţelegere între oameni sunt temele lor predilecte de 11 ani încoace, de când cu albumul K. Pe-atunci erau cineva, acum mă tem că „Strangefolk” o să treacă aproape neobservat.

Who put the little baby swastika on the wall?

Am zis succint, mai înainte, cum pot să trimită nişte reviste „neserioase” o trupă de top10 direct în recycle bin, în mai puţin de un an. Să reluăm, pe îndelete: vocalistul Crispian Mills declara acum vreo câţiva ani, într-o discuţie despre Hitler şi preocupările lui ezoterice, că iubeşte svastica.

„E o imagine uluitoare, simbolizează pacea şi iluminarea”, grăi băiatul. (Nu vă grăbiţi să-l înjuraţi, are dreptate: până să o confişte Reich-ul era, în India, taman asta). Plus: „I’d love to have great big flaming swastikas on stage just for the fuck of it”.

Israelul s-a înţepat şi a interzis -pentru o scurtă perioadă!- difuzarea cântecelor Kula Shaker, dar şi mai dihai a fost când presa britanică (tabloide şi ziare pe bune deopotrivă) s-a pus cu pula pe ei. O fostă trupă de-a lui Crispian Mills cântase la conferinţa unor vadimi/becaloizi din Anglia, unuia dintre ei i se mulţumea pe un album, pe Crispian l-a scăpat din nou gura: „Democraţia nu funcţionează”.

Şi totuşi, muzica?

Ajung îndată şi la ea. Bear with me.

Într-o ţară cu scaun la cap, iar Regatul Unit e o astfel de ţară, nu prea poţi s-o feşteleşti public în halul ăsta şi să nu ai de tras după. A păţit-o Cat Stevens (aka Yusuf Islam), după ce-a zis că-i înţelege pe zărghiţii ăia de-au pus la cale atacurile de pe 11 septembrie.

Odată consumată indignarea iniţială, albumele lui au dispărut din unele magazine, radiourile nu i-au mai cântat cântecele, etc. Adică: loveşte-l pe dobitoc, elegant şi calm, acolo unde-l doare mai tare!

Aşa că n-ar trebui să mire pe nimeni că New Musical Express consideră „Strangefolk” un album de nota 2 (din 10) şi că onor. cronicarul revistei scrie despre Mr. Mills că ar fi „the most instantly hateworthy frontman who ever lived”. Deşi aceeaşi revistă se arăta mai împăciuitoare altcândva, găsind că individul e sărac cu duhul, dar nicidecum un nazist.

Mu-zi-caaaaaaaaa !!!

OK, OK, m-am lungit. „Strangefolk”, dară: are destul din ceea ce a făcut Kula Shaker o trupă notabilă şi prea mult din ceea ce a făcut-o o trupă năroadă.

În anii ’90 era riscant şi bizar să cânţi aşa cum se cântase cu vreo trei decenii în urmă, dar lor (şi, pentru o vreme, lui Kravitz) le-a ieşit. Acum toată lumea pare pătrunsă de morbul paseismului: două chitări bete şi un vocalist cu accent impenetrabil te fac cool.

Kula Shaker nu mai au de ce să caute să impresioneze – şi ce dacă sună ca Deep Purple şi Beatles? Deep Purple şi Beatles sunau chiar bine (afirmaţia asta candidează la titlul de „understatement of the year”!).

Aşa că, boys and girls, pregătiţi-vă pentru chitări meditative, crescendo-uri aşijderea, percuţie impecabilă, ruperi de ritm exact acolo unde te-ai aştepta: totul ca după manual.

Aşa e opener-ul, „Out on the highway”. Pe acelaşi calapod – „Second sight”. Nu trece mult şi eşti îndemnat să „be good to yourself, be good to your heart”. Versuri mai puţin bombastice decât unele mai vechi, de pe „Peasants, pigs and astronauts”: „This is the age of decay and hypocrisy/Sometimes I feel like the world/Isn’t ready for me”. Zi să n-ai tu parte, Iisuse, aici ai stat ascuns tot timpu’-ăsta?

Aşadar Crispian Mills a nimerit iar, numai el ştie cum, la Miss World: salvează planeta şi combate foametea din Africa. Totuşi, omul îşi face competent treaba. Fără să aibă cea mai memorabilă voce din câte există, se alintă exact atâta cât trebuie şi ţipă exact atâta cât să nu devină strident, acolo unde e cazul – vezi/auzi „6ft down blues”.

Jumi-juma

Aş fi putut spune asta de la început, nu să mă lungesc: prima jumătate a albumului mă cam plictiseşte, a doua mă „ţine” numai bine.

Trec peste socotelile lor geopolitice – dacă mai aud un singur cântec anti-Bush („Great Dictator”) mă urc pe pereţi. La naiba, într-o epocă în care George Michael (Moore) dă lecţii de civism poate că rockul ar trebui să aibă alte preocupări!

Culmea e că le are: „Song of love/Narayana”, track-ul ăla obsedant de pe „Fat of the land”-ul lui Prodigy la care a colaborat Crispian, e aici adus înapoi la sursă, i.e. la psihedelismele şaizeciste atât de Kula Shaker-ish. Sunt atâtea ansambluri de suflători şi atâtea expozeuri de clapă pe tot albumul cât să te ducă, gratis, până în Shambala şi înapoi.

Mai sunt „Shadowlands” şi „Fool that I am”, prima – introspectivă şi duioasă, a doua – jucăuş-resemnată. E muzică pe care poţi citi cu spor, dar care te şi opreşte din citit.

Şi, în fine, „Dr. Kitt”, preferata mea. Mor după harpa cu care începe, pentru că trebuie să ai ceva curaj să începi un cântec rock la harpă. Mor după un-doi-trei-ul domol şi împăcat cu sine al bateristului, după acea slide guitar care ştie că de data asta n-o să iasă în faţă, pentru că orga ălora de la Doors a-nviat, după vocalele lungi-lungi care îl îngână, din off, pe solist. Da, Kula Shaker n-au inventat roata: dar ce frumos se joacă cu ea!