Archive for the ‘presă’ Category

Curu’ calului

August 5, 2008

De vreo cateva zile, Romania e doldora de experti in arta contemporana: de la celebrul TRU, care-si cam baga picioarele in arta cu pricina, dar care ii iubeste pe Horia Roman-Patapievici si pe Corina Suteu, pana la (mult) mai putin cunoscutul Andrei Badin.

Care Badin, cand nu coordoneaza stiri proaste la Antena 3, pastreaza demnitatea nationala. Las’ ca individul comite niste greseli de limba pentru care un scoler de clasa a cincea si-ar fura o ditamai corigenta, las’ ca – probabil – se numara printre cei carora „Dilema” le adresa invitatia de a face coada la supt pula statuilor lui Eminescu, omul stie el mai bine cum trebuie „promovata Romania in strainatate”.

Iar o recenta expozitie de la ICR New York (ireverentioasa, corect, dar de cand e onorabilitatea unicul criteriu al valorii in arta?) e un scuipat pe obrazul tarisoarei. Expozitia e finantata – culmea! – din banii greu incercatului contribuabil. Unde pula mea o fi vigilenta cetateneasca a Antenei 3 cand vine vorba de casele din Primaverii pentru care o sumedenie de demnitari platesc chirii mai mici decat cele percepute pentru o garsoniera din Militari? Just asking.

Manechine la fabrica de sicrie

Boborului anesteziat cu Elodii, Ciutaci, Cristoi si alte jivine i se livreaza un nou „scandal cultural”, oarecum asemanator celui al manualelor alternative (tot Intact-Voiculestii au mancat tone de cacat si pe seama astora, acum cativa ani).

Caraghioslacul cosmic nici nu s-a produs inca: zice la gazeta ca „scandalul” va fi subiect de ancheta la comisia de cultura, arte si mass-media a Senatului. Pai sa-i numaram, coane Fanica: presedinte – Adrian Paunescu, a carui unica profesie a fost sa pupe cur de nevasta de dictator. Ion Mihai Dumitrescu, vicepresedinte, a inceput ca maistru si e inginer. In 1998 – ha!- s-a specializat in jurnalism la Sibiu.

Dan Gabriel Popa, membru, a terminat Institutul de Medicina si Farmacie din Bucuresti. Ceea ce e onorabil, dar nu te indreptateste sa-ti dai cu presupusul despre street-art. Nu in cadru oficial, cel putin. Adrian Cioroianu, fost ministru de externe, trimitea rromi in desertul din Egipt. Dupa ce a fost plecat de la MAE, a votat fara prea multe dileme pentru legea care impartea stirile in pozitive si negative.

Din biografia de pe pagina Senatului a lui Constantin Gheorghe aflu doar ca onor membrul comisiei de cultura e presedintele filialei sucevene a PC, partidul-televiziune. Gavrila Vasilescu e la fel de zgarcit cu detaliile, doar ca dansul vine din metropola multiculturala Botosani, care, o stim cu totii, is at the forefront of modern art.

Mihai Ungheanu a terminat Literele si face parte din PRM, gazda a unor mari artisti: Irina Loghin si Oana Zavoranu sunt doar numele cele mai cunoscute. Nora Rebreanu a terminat Politehnica, Károly-Ferenc Szabó nu ne spune, mai draghe, nimic despre pasiunile lui extraparlamentare, iar Vasile Dancu e sociolog.

L-am ratat pe pesedistul Mihai Mohaci, fost inginer la fabrica de scule din Rasnov si mandru director, pana in 1998, al publicatiei saptamanale Antena Press. De care, nascut si crescut in Brasov, am aflat abia astazi.

Invitatii

Celor dispusi sa se lamureasca pe cont propriu le recomand, maine, conferinta de presa de la 11, de la Carturesti, a directoarei ICR New York, Corina Suteu. Celorlalti le raspund de pe acum ca nu, nu lucrez la ICR. Am avut ocazia sa o cunosc pe madam Suteu – e aroganta si rea, dar se pricepe la meseria ei. Iar de Horica Patapievici ma despart sapte lumi.

Tot asa, cine vrea sa afle mai multe despre expozitia „infamanta” poate sa dea o tura pe-aici. N-am vazut-o, nu-i cunosc pe artistii invitati, dar e limpede ca au reusit sa fotografieze Romania cu o acuratete cumplita. E, a cata oara?, incompetenta la limita cretinatatii, pasunista, hâdă.

P.S.: nu discut aici despre prezumtivele nereguli financiare de la ICR, nici despre colaborationistii invitati de Institut in Germania. Din doua motive: sunt teme separate, iar in harmalaia asta chiar n-ai cum sa discuti omeneste.

Anunțuri

Re:gina

Mai 24, 2008

3 ani de R3publik, luna asta. Ştiu, ştiu (ca şi ei) că site-ul nu mai e updatat de când hăul, dar nici că-mi pasă. M-am certat şi am să mă cert în continuare cu mulţi prieteni care strâmbă din nas la ea.

Adevărul (trist, totuşi) e că Republik e singura revistă lizibilă de film/muzică/urbănisme din ţara asta. Chit că mai nimereşte câteodată cu ditamai oiştea în cogeamite gardul, îmi dă confortabilul sentiment că nu sunt chiar singur pe lume. Hence, I’d rather sniff the sweat on their bollocks than the shit on others’ backs.

Ce le trebuie e nişte concurenţă pe bune, ca să nu devină autosuficienţi. De citit, luna asta, pastila lui alş, înjurăturile bine ţintite ale lui Chirilov şi darea de seamă despre albumul cel nou al Madonnei („nu putem descrie cât de groaznic este. A atins un nou nivel al jalnicului”).

Sau cazmalele în dinţii lumii a treia a showbiz-ului, căzute pleaşcă peste ţărişoară („Demis Roussos, Zucchero, troncănelile lui Flately, ruga părintească pe două voci Păunescu&Hruşcă…”). Pot să adaug şuşa Angelei Similea şi a lui Ovidiu Komornyik. Iar lista rămâne, vai!, etern deschisă.

A, să nu uit: Breazu, hat down!

Later edit: la o lectură mai atentă a revistei, constat că părţi din al doilea şi al treilea paragraf par inabil furate (copy/paste, you know the drill) din pastila unuia dintre colaboratori. Jur că nu e decât o coincidenţă.

Anarchy? In fuckin’ Romania???

Aprilie 3, 2008

punk.jpg

N-am răbdare să intru în detalii – povestea e redată cel mai echilibrat, zic eu, de „Cotidianul„.

Preambul: câţiva tiermondişti, profeţi ai încălzirii globale, occidentali plictisiţi şi fără cauză, spuneţi-le cum o vrea sufletul vostru, fuseseră opriţi la graniţă înaintea summitului bucureştean. Poliţia de frontieră a „explicat” că puneau în pericol, apud SRI, siguranţa naţională.

Dacă cinci oameni cu afişe anti-NATO pun în pericol siguranţa naţională, am cam belit-o.

Ăştia au fost întorşi din drum, ceea ce e oricum un abuz, dar nefericiţii care-au reuşit să intre în ţară şi să se ducă la Timpuri Noi au mai dat şi-o raită pe la poliţie – câteva ore de privare de libertate, fără nici o acuzaţie şi apoi – pa, ciudaţilor!, fără nici o explicaţie.

 BĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂIIII!

Eu ştiam că Birmania şi China sunt mari, dictatoriale şi nesigure, dar România parcă e – cu acte şi bagaje – în Uniunea Europeană, mama ei de formă fără fond!

Iar ceea ce mă face să tremur încă de nervi e că agentu’ semianalfabet adus cu anasâna în Bucureşti din cine ştie ce secţie uitată de lume de la Săscăuţii din Deal are acoperire legală.

Legea Poliţiei, mes amis, zice că există „măsura administrativă a conducerii la sediul de Poliţie”. Asta înseamnă că „poţi fi ţinut până la 24 de ore acolo, fără nici un temei foarte clar, fără nici o acuzaţie şi ţi se poate da drumul după aceea fără nici un fel de explicaţie. În intervalul acesta se petrec cele mai multe abuzuri” (Diana Hatneanu, preşedinta APADOR-CH).

Legea delictului de opinie

Ar fi un nume mai potrivit şi o lectură instructivă pentru lăbarii de presă, unii „cu firmă”, care sunt de părere că „bine le-au făcut, mai dă-i în mama lor de comunişti deghizaţi!!!”

Anarhismul, stimaţi imbecili, nu înseamnă trei puştani drojdiţi care se pişă în mijlocul intersecţiei de la Universitate. Daţi şi voi un search „Proudhon” pe google, vă asigur că o să aflaţi lucruri la care bietul vostru neuron, poate singurul, n-a stat să cugete vreodată.

Deci:

1. Legea poliţiei trebuie schimbată: există ceva numit iniţiativă legislativă cetăţenească, în cel mai rău caz.

2. Ministrul liberal de interne are de dat o cârcă de răspunsuri oneste sau are de semnat o demisie.

3. Dacă e adevărat că oamenii ăia s-au luat la cafteală cu paznicul, e de plătit cel mult o amendă pentru tulburarea ordinii publice. Dar cine crede pe cuvânt două sute de handralăi care s-au dus să ia la omor 50 de pacifişti (sau ce-or fi ei), dintre care jumătate erau femei?

Mai înfricoşătoare decât „intervenţia” Jandarmeriei e însă atitudinea cuiva sub 35 de ani: „Mie mi s-au părut dubioşi, n-ai văzut cum arătau? Dacă puneau o bombă acolo”? România profundă mă scoate, încă o dată, din toate ţâţânile. E fricoasă, proastă şi curvă.  O manea de naţiune!

Radiohead. Live. Tonight. Moca!!!

Ianuarie 18, 2008

Well, nu tocmai tonight: s-a întâmplat ieri.

Yorke&Asociaţii continuă să dea cu chitările peste dinţii industriei – un concert moca era programat într-un legendar magazin londonez de muzică, Rough Trade.

Au fost siliţi să schimbe locul, vorba „Guardian„-ului, „due to worries that it would cause more chaos in Brick Lane than a Monica Ali book-signing hosted by Salman Rushdie”.

Şi, cică, Thom Yorke recunoscu în faţa boborului că nu se prea poate lăsa de băut. De ce-o fi vrut să se lase ?!

Bonus: câţiva dintre nesimţit-norocoşii care-au intrat la conţert îţi explică, zâmbitori, c-ar fi stat la coadă în ploaie chiar şi zece ore. 

Mai sunt şi vreo câteva fragmenţele din cântarea propriu-zisă.

Johnny Depp sings

În „Sweeney Todd”, film burtonian, muzical, despre canibalism. Cică ar grăi chiar bine.

Interviu în „Rolling Stone„, plus o poză de-ţi vine a plânge – cum poate arăta la 44 de ani!!!

depp.jpg

Interviul, altminteri destul de anost, include bancuri despre organele genitale pula şi coaiele Papei.

Dar observai şi o omisiune de neiertat: cum, chiar nu-şi mai aduce nimeni aminte că J. Depp dădu cu chitara pe un album Oasis? Pe cel mai prost album Oasis?

Grim future

Times” prezice – ba nu, constată – că „the quasi-religious primacy of the pop chart, the pop single and the pop album is gone for ever”.

Mă îngrijorează doar partea despre dispariţia albumelor. Chiar nu vreau să devin un ascultac de single-uri.

Deşi partea bună ar fi că pot astfel să sap şi mai abitir prin ălea care m-au făcut băiat mare şi, poate, să descopăr de ce-l freacă unii pe Engelbert Humperdink aşa cum îl frec eu pe Tricky.

Articolul e dens, argumentat englezeşte, dar olecuţă cam prea inward-looking. Auctorele crede că abia amu trăim „the golden age of pop”. Dacă nu sunteţi de acord, aveţi posibilitatea să-i radeţi două e-palme.

Şi ce punem în loc?

Să zicem că nenea de la „Times” are dreptate şi că muzica will never be the same again (pfuuuuai, clişeu!).

E mai sănătoasă generaţia myspace?

E mai sănătoasă my ass, se răsteşte „New Yorker„: Kate Nash şi Lilly Allen sunt forfecate pe lung şi pe lat (Arctic Monkeys, nu). Ies ciufulite rău.

Dar sunt foarte de acord cu Sascha Frere-Jones, care zice aşa: „compared with the great female musicians who made their mark in the nineteen-nineties—PJ Harvey, Tori Amos, Liz Phair, Courtney Love—these women are less political, less aggressive, and, so far, less inspired”.

Ah, şi să nu uit: citiţi şi voi „Noi”-ul lui Evgheni Zamiatin, în colecţia „Cotidianul”. Ca să vi se zbârlească şi vouă părul – personajul crede cu tărie că Mozart era un muzician primitiv – şi ca să am cu cine naiba să stau de vorbă despre o carte fundamentală.

Haiduci (cu voie de la poliţiune)!

Noiembrie 15, 2007

dicoratie.jpg

Am stat, m-am coit, m-am învârtit: să înjur sau să nu înjur Phoenix, „formaţia-fanion a rockului românesc”, recent decorată de onor. musiu preşedintele?

Ştirea s-a cam învechit: are două zile. Aţi văzut, poate, o burtă proeminentă în prim-plan la televizor, în compania unor plete cărunte. Băse i-a proptit o dicorăţie pe ţâţa stângă, a recitat nu-ş’ ce, i-a trimis pe phoenicşi acasă.

Câteva ziare, ceva mai documentate decât jivinele de pe la menajeriile TV, au observat corect că din tabloul vivant de la Cotroceni lipsea Baniciu. Mie mi-a sărit în ochi/urechi – şi m-a zgâriat rău – altceva.

Rockul patriotic

„Puteţi conta pe noi şi în educaţia acestei tinere generaţii care este în pericol”,  s-a trezit să râgâie marsuinul slinos who goes by the name of Nicu Covaci. Pardon de expresie.

Amu, coane roachere, eu am o problemă: educaţia mea a început acasă, a continuat la şcoală, o mai cârpesc când şi când cu câte-o carte, un film, o piesă de teatru. La concerte de rock merg din alte motive.

Îmi cer, onest, scuze în cantităţi industriale celor pentru care Phoenix înseamnă cam ce înseamnă pentru mine Timpuri Noi. Nu caut cu tot dinadinsul să vă calc sensibilităţile în picioare.

Numai că la vremea la care N. Covaci şi restul hăuleau despre Andrii Popa şi despre alte mitice figuri de pe la 1600 toamna, rockul era în altă parte: Velvet Underground, David Bowie, The Stooges… anyone? 

Crescut în confuzii ani ’90, am avut parte de un Phoenix vetust, anchilozat, mult prea plin de sine. De-aia nici n-am insistat, aşa că părerile mele s-ar putea dovedi o mare oişte într-un şi mai mare gard. N-am ascultat „Cantafabulele”, nu m-a interesat să sap mai adânc, dar mi-a pus un mare capac colaborarea lor cu cele două mâţe rebegite de la Talisman.

Iar Ov. Lipan-Ţăndărică îmi pare un şaman hirsut povârnit din elucubraţiile cu bubuli ale lui Coruţ. Mulţumesc, pas!

Nici salam cu soia n-am mâncat

Aşa că n-am de unde să ştiu cât de greu era să strecori o „şopârlă” în cântecele de dinainte de ’89, cum se descurcau trupele de-atunci, etcaetera.

Ce mă înfioară, însă (o fi de vină supradoza recentă de Lucian Boia?) e potrivirea sumbră dintre „etosul” Phoenix şi mitologia comunistă a acelor zile. Ceaşcă, pasămite, scuipa URSS-ul în ochi şi redescoperea „puntea peste veacuri”, până ce nimerea hăăăăăăăt, la Burebista.

Nici o deosebire de substanţă la Phoenix, zic eu: naţional-comunism pentru rockeri. „Naşii mirelui le duc fraga, grâna campului, iară naşii ei – roua norilor si florile de tei”. Zău?

Zău! Ba mai dihai

Tot aşa cum anchilozarea mentală din vremea comunismului s-a transmis perioadei de democraţie original-iliesciană, patetismele de la pa’şopt ale timişorenilor au fost vioi îmbrăţişate de „tânăra generaţie”, aia pe care vrea s-o educe (again, yuck!) Nicu Covaci. Hence, succesul Păsării Colibri.

Eu refuz să-mi simt sufletul mugur de fluier sau să pornesc oriunde cu roua-n picioare. Am pornit, la propriu, cu roua-n picioare, la diverse trebi agricole: roua e umedă and it sucks!!! Mai degrabă mă duc cu văru’ Maftei la concert.

Nici fetele verzi cu părul pădure nu mă impresionează, pentru că nu mă pot opri din a suprapune cântecului imagini din „filmele” lui Sergiu Nicolaescu (îl ştiţi, ăla care pretinde că filma la 1970 cu tehnici – cică – furate de fraţii Wachowski, pentru Matrix).

Dacă ţineţi cu tot dinadinsul, bălăuzeala autohtonistă pe sistem Phoenix e echivalentul poeziei moderniste din anii ’60 a lui Nichita Stănescu. O intenţie onorabilă, cu rezultate mişcătoare, numai că ar fi fost mai potrivită cu multe zeci de ani înainte de data la care a fost revitalizată în România. Îndreptaţi eventuale înjurături către numitul Cărtărescu, element parazitar – de la el am preluat, stângaci, ideea.

În rezumat

Nu le mai căutaţi scuze trupelor de dinainte de ’89 pentru că n-au fost ceea ce ar fi putut/trebuit să fie într-o lume cu scaun la cap. Nu se putea, ştiu. Şi ştiu la fel de bine că în atmosfera aia Phoenix a fost un debuşeu cum nici cu gândul nu gândeai. E perfect adevărat.

Dar nici nu vă (mai) minţiţi că Phoenix ar fi echivalentul românesc al, nu ştiu, al lui Black Sabbath, na! România de-atunci era o ţară oficial descreierată. „Rockul” acelor timpuri n-avea cum să fie altfel.

Necazul e că rockul de-adevăratelea e libertate de-adevăratelea. Cam aşa: