Archive for the ‘tineret-speranţe’ Category

Al treilea

Septembrie 7, 2009

arcticmonkeys

(Arctic Monkeys, Humbug, Domino, 2009)

La mijlocul acestui album – Potion Approaching ori Fire and the Thud ar fi candidatele – se petrece ceva cumplit: moare o decadă.

Zdrăngăneala cvasiidentică şi inconsistentă a ultimilor 5-6 ani, fraudulos vândută drept „indie”, primeşte binemeritatul scuipat între ochi. Era deja prea mult şi prea plicticos.

Şi e îmbucurător că bagajele-i sunt împachetate de Arctic Monkeys, cea mai articulată dintre trupele pe bune ale momentului – just a bunch of lads with guitars.

„Humbug” nu e un album-capodoperă. E unul necesar. Multe s-au zis despre injecţia joshhommeiană de adrenalină, despre atmosfera voit mai sumbră şi despre nou-găsita maturitate (afecte şi sexualitate deopotrivă) a vocalistului Alex Turner. Toate sunt nişte adevăruri, toate parţiale.

Ţeapa

Cam aşa s-ar traduce „Humbug” – înşelătorie, păcăleală, ceva caraghios sau absurd. Sens secundar: sabotaj. Ştiu că raţionamentul e şcolăresc, dar chiar mi se pare că titlul e important: facem eforturi, dar hai să nu ne luăm foarte în serios!

Arctic Monkeys sunt, pe de o parte, pupaţi pe frunte de fraţii Gallagher şi de NME, iar pe de alta, priviţi cu superioritate înţepată: un balon de săpun ceva mai mare decât cele aruncate o dată la câţiva ani în ochii puştimii credule (refrenul preferat al celor pentru care succesul e un păcat mai mare decât uciderea pruncilor).

Puşi în situaţia asta, oamenii evită cu graţie capcana automulţumirii şi se comportă precum Blur în 1997 sau precum concitadinii Pulp: dau cu tifla modelor care i-au adus aici şi rămân agitaţi, curioşi, inventivi.

Consecinţele

Cea dintâi e o oareşcare greutate în a înghiţi albumul: „My propeller” şi „Crying lightning”, un-doiul din deschidere, parcă sunt prea declarative: bas mustăcios, percuţie mai degrabă gravă decât jucăuşă (dus e „Mardy Bum”!), versuri voit încurcate: „It’s a necessary evil/No cause for emergency/Borrowed the beak of a bald eagle/Momentary synergy”.

Mai pune rostirea prea pompoasă a refrenului următor (A-N-I-M-A-L/makes my head pirouette /more than I would be willing to confess/D-A-N-G-E-R-O-U-S) şi ascultătorii ocazionali ori cei sceptici găsesc destule motive să exclame, trimumfător: „Ce-ţi spuneam! De rahat!”

De-aia mi se pare că e important ce se întâmplă în a doua jumătate a albumului: câteva perechi de cântece articulate fără greşeală, cu gândul pe jumătate la drumeţiile anterioare ale lui Alex (Last Shadow Puppets), pe jumătate la înaintaşi seminali (Potion Approaching începe  de parc-ar fi Nirvana în perioada In Utero).

Cutumele

Gagicile care s-au emoţionat când au auzit prima dată 505 se vor bucura să găsească ceva asemănător – Dance Little Liar nu se grăbeşte nicăieri, armătura cântecului e lăsată la vedere şi străluceşte, iar explozia de final e fără cusur – cu tot cu un solo de chitară cam paseist, dar foarte eficient.

Restul se aşază după preferinţe – Pretty Visitors păstrează energia iniţială a trupei, dar îi adaugă clape dilematice şi vreo patru-cinci ruperi de ritm.

Vocea lui Turner e prelucrată feroce la începutul lui Secret Door, pentru ca după aceea să-şi regăsească timbrul obişnuit şi răpăiala aproape ininteligibilă, iar The Jeweller’s Hands închide domol şi sfătos un album greu de iubit din prima, imposibil de ignorat după.

Repet: nu unul perfect, nu o minunăţie, ci o liniştitoare normalitate. Cea pe care ţi-o dă o maturizare firească, nu una îmbuibată cu steroizi. Al treilea album Arctic Monkeys e exact ceea ce trebuie.

Toate zilele sunt nopţi

Septembrie 6, 2009

the-xx

(The xx, xx, Beggars Xl, 2009)

Bietele zile „sunt nopţi până când te văd, iar nopţile strălucesc ca zilele când te visez”. The corniest thing ever, o să spuneţi, şi n-aţi greşi cu mult. Bear with me, I actually have a point. The corniest thing ever e altul: „dacă aş amaneta un gram din iubirea mea pentru tine ţi-aş cumpăra lumea întreagă şi încă ceva”.

Copila de clasa a noua din caietul căreia am furat panseurile de mai sus o fi simţind un fior. Nu vă grăbiţi s-o luaţi peste picior: aţi fost exact aşa şi voi şi ceva a făcut-o să continue, dezarmant şi ingenuu: „scrie fain acest creion, deşi dacă apăs pe el trebuie să am mare grijă”.

Lumea râde invariabil când îi aduc la cunoştinţă descoperirile fetei cu pricina, dar nu ştiu cum se face că acele răspunsuri de oracol şcolar la întrebarea „ce e iubirea?” se leagă în mintea mea de unul dintre cele mai frumoase debuturi de anul ăsta.

Ce e aia xx şi dacă părinţii lui ştie

Nu e XXX, asta e sigur, după cum am avut ocazia să explic cuiva. Nu-mi dă prin cap de ce îi cheamă astfel. Nici nu mă interesează că trec drept trupă „post-dubstep”. Iar faptul că e vorba de puştani abia trecuţi de 20 de ani mi se pare şi el accidental, chit că o oareşcare importanţă are.

Sunt oameni care au remarcat că muzica lor are un puternic parfum londonez. Sunt de acord: îţi dai seama numai din intro-ul sacadat, sigur pe sine, ferm, dar elegant (dum-dum-tchak şi-apoi câteva vocale – nimic mai mult – lungite galeş).

E o muzică făcută din bucăţi mici, şlefuite îndelung. Iar întregul te ia teribil de plăcut prin surprindere, taman ca Londra. Mai exact: beat-uri potolite, urme de R&B pe ici şi colo, percuţie mecanică (însă nu monotonă), chitări pisicoase. Părţile sunt familiare, întregul e excepţional.

Şi vocile!

11 cântece pe tipicul ăsta ar putea părea o plictiseală – e mai degrabă vorba de omogenitate. Cam ca atunci când ţi se scurge mierea de pe tartine pe toate degetele: plăcut. 

Piesele zic, aparent,  despre cum e când stai acasă cu cineva drag: „Watch things on VCRs/with me and talk about big love/I think we’re superstars/You say you think we are the best thing” (VCR).

Sau despre mici drame: „Please don’t say we’re done when I’m not finished/’Cause I could give so much more/Make you feel like never before/Welcome, they said, welcome to the floor” (Heart skipped a beat).

Ori, poate, despre sex: „Maybe I had said/Something that was wrong/Can I make it better/With the lights turned on?” (Shelter, preferata mea).

Ce leagă albumul e însă aerul echivoc, difuz, al aproape fiecărui cântec. Ajută, fireşte, faptul că doi oameni (o ea şi un el) par să dialogheze în contradictoriu pe parcursul tuturor celor 38 de minute de album.

Nu sunt cele mai interesante voci pe care le-aţi auzit, dar sunt printre cele mai potrivite. Mie îmi lasă impresia că nu articulează nimic greşit, că susură, se îneacă, răsuflă şi se suprapun de fiecare dată exact acolo unde trebuie. Studiu de caz: Basic Space, în partea a doua a albumului.

The hype

Veţi fi auzit, poate, din alte surse, că xx sunt surpriza anului. Habar n-am, dar chiar n-are importanţă: they’re just a band, vorba cuiva.

M-aş bucura să nu sufere de sindromul primului album (Air, care ies anul ăsta cu ceva nou, nu par să fi depăşit vreodată „Moon Safari”).

Iarăşi, prea puţin importă – ce avem aici e la fel de intens şi la fel de sincer ca gândul unei puştoaice de 15 ani fără simţul ridicolului: toate zilele sunt nopţi pâncă când te văd, iar nopţile strălucesc ca zilele când te visez.

2009, semne bune

Aprilie 25, 2009

the-horrors2

(The Horrors, Primary Colours, XL, 2009)

Primul minut din „Mirror’s Image”, cântecul care deschide albumul, te face să crezi că ai nimerit peste încă o compilaţie indigestă gen Buddha Bar. Creşte însă tocmai la momentul potrivit. După câteva zvâcniri electronicoase, ai parte de bas persistent, de percuţie à la Cure (ăsta e miracolul meu de Paşti – a renunţat cineva la cinelul ăla discoey făcut poştă de toate trupele „indie” ale momentului), şi de o voce greu de definit. O să încerc mai la vale.

„Three decades”  sună ca partea a doua a aceleiaşi bucăţi: e mai alertă şi mai scurtă şi întăreşte senzaţia de plutire controlată: basul şi tobele lucrează impecabil împreună – ritmul e bătut în cuie din prima şi urmărit consecvent – iar clapa experimentează frenetic – când scârţâie, când chiuie, când chicoteşte.

E post-punk, dacă ţineţi cu tot dinadinsul, dar unul adus la zi şi, încă o dată, curăţat de clişeele intens revizitate în ultima vreme.

Iar „Who can say”, densă, aspră şi gravă, e confirmarea: numai bună de single, te poartă elegant şi convingător cale de vreo două minute ca să refoloseacă în cheie şmecher-detaşată un fragmenţel din „Be my baby”, hit bubblegum al unei trupe de gagici de prin anii ’50, The Ronettes.

Aici am început să-mi fac griji: sună prea închegat pentru perioada asta sau mi se pare?

Nu mi s-a părut

The Horrors ascultă ce trebuie (My Bloody Valentine, Bauhaus, Cure, The Stranglers, Birthday Party, inevitabilii – acum – Joy Division, etc. – you know the drill), dar „Primary Colours” nu sună ca un soi de tribute album mai răsărit.

Poate că vocea băjetului, amestec în care intră Brett Anderson în zilele lui bune şi Morrissey, leagă toată maioneza.  Poate că simpla îndepărtare de turmă e şpilul. Mi se pare că – alături de Klaxons – ăştia sunt printre puţinii care încearcă să facă muzică şi pentru alte momente în afara nopţilor alcoolizate de sâmbătă.

Luaţi, de pildă, cuplul „New Ice Age/Scarlet Fields” – ţipăt, riff şi angoasă într-o parte, bass şi clapă optzecitstă prinse într-un balet hipnotic, în cealaltă. „I only think of you”, care le urmează, e necesarul salt în hău – şapte minute şi mai bine tocate mărunt, cu minuţiozitate.

Mă bucur foarte să constat că, în afară de Nick Cave, mai foloseşte cineva  violoncelul în muzica rock. Şi că se poate aduna să scrie, simplu şi convingător, versuri în spatele cărora bănuieşti o sfârşeală nesimulată: „As the flames wash around me/I only think of you/I only want to save you/But I’ve done all I can do”.

Riscuri

Scriam, acum două zile, cât îmi doream ca albumul să nu strice „Sea within a sea”, jucăria krautrock-psihedelicoasă care m-a făcut să vreau mai mult şi care închide în mod excepţional un album excelent.

Un singur lucru zic despre ea: spre sfârşit, sună ca şi cum ar fi manglit ultima parte a „Rip”-ului Portisheazilor. E doar din cauză că producătorul se numeşte Geoff Barrow. Carevasazică, două albume majore în tot atâţia ani pentru bristolian – să trăiască!

NME le pregăteşte – dacă n-o fi trecut deja la fapte – tratamentul de primă pagină. O să-i regăsiţi la sfârşitul anului şi în clasamentele făcute de Q şi de Pitchfork. Nu m-aş supăra deloc dacă B’estfestul reuşeşte să-i fure pentru o noapte. Numai să n-aud că ar fi „salvatorii rockului”, că mă urc iarăşi pe pereţi!

Cel mai bun album al anului (so far) ar trebui să fie de-ajuns.

Management? Aş! Marketing

Mai 8, 2008

( MGMT, Oracular Spectacular, Sony, 2008 )

Cum arată, aşa cântă: clovnerii artisticoide şi (auto)ironice, gem de pere cu muşchi ţigănesc într-o singură îmbucătură, un papuc demodat în piciorul drept şi o sanda cu paiete în stângul.

Mai toţi veţi fi auzit până acum „Time to pretend” – şlăgăroasă, ţopăită şi, aparent, fără foarte mari pretenţii. „Let’s boogie”, dară, dar să ţinem minte şi un vers-două, că nu-s chiar proaste: „Let’s make some music/make some money/find some models for wives/I’ll move to Paris/shoot some heroin/and fuck with the stars”.

Dacă s-a mai gândit cineva la Bon Scott spre sfârşitul cântecului („We’ll choke on our vomit/and that will be the end/We were fated to pretend”), bine s-a gândit: MGMT zdrenţuiesc destul de competent vreo trei sferturi dintre clişeele „rock’n’roll”. Bravo lor. 

Ziggy (guest)Stardust

„Weekend wars” e furăciune pe faţă, fără ruşine ori scrupule. E un Bowie şaptezecist de la cap la coadă, mai puţin păianjenii de pe Marte, iar „The Youth” stă cam în aceeaşi paporniţă. Dar deja îmi pare că lucrurile băltesc niţel, nu-s decât la al treilea cântec de pe album şi îmi reţin un mic căscat.

„Electric Feel” mă vitaminizează puţin, numai că şi aici am câteva obiecţiuni: prea e o clonă a oricărei bucăţi Scissor Sister. Sau, dacă e să le facem şi băbăciunilor un pic de dreptate, a oricărei bucăţi Bee Gees. Adică un pop în falset căruia i s-a administrat un strop de colagen synth. 

Senzaţia electrică e dublată repede de „Kids”, care nu se abate de la regulile de mai înainte, dar care înlocuieşte pantalonii prea strâmţi cu păunii şi electroorgasmele lui Goldfrapp cea din perioada „Supernature”.

Adio, pică frunza

Aceleaşi referinţe, plus încă vreo două-trei, papă şi partea a doua a albumului şi îi scriu în mare măsură epitaful. Pentru că e prea încărcat, prea pom de Crăciun, prea alandala ca să-ţi mai dai seama dacă oamenii ăştia chiar vor să spună ceva sau doar să-ţi arate că ascultă multe stiluri şi că pot face din ele pilaf.

Nimic în neregulă cu fâţâiala de dragul fâţâielii, mai ales că „Oracular Spectacular” nu e deloc prost împachetat, numai că „Time to pretend” e -sincer!- prea bună. Or, albumul o ţine după aia tot în jos, în jos, în jos. Cu o excepţie, poate: „Of moons, birds and monsters”.

D-aia zic că MGMT ar putea el să însemne „management”, însă mie îmi sună mai degrabă a marketing. Că veni vorba, cât mai e deficitul de cont curent? Just teasing 🙂

 

La modă

Aprilie 20, 2008

( Foals, Antidotes, Transgressive, 2008 )

Regina Elisabeta a Marii Britanii îi îndrăgeşte. Nu chiar ca pe câinii ăia (corgi?) care i se tot încovrigă printre picioare, dar orişicât… If anything, Foals mi-au îmbogăţit vocabularul, căci până la ei habar n-aveam cum se spune „mânji” pe englezeşte.

Decada asta, termina-s-ar odată!, abundă în trupe cu nume care mai de care mai caraghioase. Oxfordienii noştri au măcar o urmă, sanitară, de autoironie – adicătelea îşi ştiu lungul nasului şi nu se recomandă, nărod-gallagherian, drept cea mai bună trupă din lume.

Pentru un asemenea statut (o tâmpenie ouată, anyhow – my best band in the world e cea mai cea cretinătate pentru altcineva) trebuie să munceşti, neică!

myspace.com/foals = warning shot

Aşa că începi, ca mai toată lumea, săpând tranşee prin world wide web. „This is a/warning shot” („Electric Bloom”) e primul lucru pe care-l auzi, iar avertismenul e binevenit. Cică ar fi „snotty art school dropouts hungry for the dollar”, care sună ca „whatevahr”. Dolari cred c-au început să facă. Cum sună, totuşi?

Păi, dacă tot deterăm peste „Electric Bloom”, să zicem că nu prea convinge – vocea e afectată şi făr’ de coi, iar eternul cinel „indie”, de găsit la încă vreo 764.293.098 de trupe mă face să-mi fie dor de raveri. Erau mai oneşti, iar pastilele lor justificau cât de cât excesul de „tuncţi! tuncţi! tuncţi!”.

Bine, măcar, că nu tot albumul e aşa – „The French Open” face în deschidere o piruetă de filarmonică (tromboane, trompeţici), o coteşte apoi într-un reggae-flavoured neopunk şi se stabileşte ferm în pop. Funcţionează fără greş, în ciuda textului în frangleză, cu totul de neînţeles.

copy/paste

Reţeta e, math-rockisheşte, duplicată pe tot parcursul albumului. Dacă-l asculţi pentru prima dată pe drum, nu prea poţi spune which song is which. Şi dacă vi se pare că Foals seamănă cu Battles, e deoarece chiar seamănă, fără să aibă însă răbdarea şi experienţa americanilor.

Am pomenit de eticheta math rock. Simt nevoia să adaug că minimalismele repetative supără mai puţin decât m-aş fi aşteptat şi că „disappear”, silabisit maniacal în „Olympic Airways”, are rostul dumisale: înşurubează foarte bine piesa.

Singurele excursii mai lungi de cinci minute: „Big big love” şi „Red Socks Pugie”, lăudabile: mai meditative, mai introvertite decât restul, chit că potenţialul de ţopăială rămâne intact.

„Ballons” vine să întărească hype-ul internautic provocat de „Cassius” („it’s over/you’re second best/second best/second best”) ori de „Mathletics” şi să-i fure pe adolescenţii de-acum pentru un al doilea, mai bun, album. Se prea poate să le iasă. Nici ăsta nu e chiar de lepădat.

 

Prospături gata storcite

Aprilie 7, 2008

( These New Puritans, Beat Pyramid, Angular,2008 )

Ambiţii mari, rezultate neglijabile. Un album foarte pestriţ, salutat de NME drept unul dintre pilonii „viitorului val”, dar ce album nu primeşte un astfel de tratament din partea NME? „Beat Pyramid” ar putea fi recomandat, în cel mai bun caz, drept „a lovely mess”, dar nici măcar asta nu e.  

Gazetele spun c-ar fi „schooled in cool”, au scris un cântic pentru nu-ş ce prezantarisire de modă, au un asumat aer de tocilari frecventabili, dar mai e mult până departe: ălora de la Velvet Underground le-a ieşit (şi) pentru că se pricepeau foarte să cânte.
   
Ia muzica de-ţi place (post-punk, electronica, un strop de hip-hop). Amestecă stilurile până când le doare capul şi le dă sângele pe nas, după care strecoară preţiozităţi fără sens-„Infinity’s not as fast as me” (how fast is infinity, anyway?) sau downright idiotic-„Every number has a meaning”. Repetă orice astfel de constatare până la plictiseala absolută. 

Nu insist asupra vocii – singura calitate e accentul apăsat englezesc. Dar, cum rareori ascult ceva din Burkina Fasso, nu mă impresionează cine ştie ce.

Totul, fireşte, trebuie să fie supraprodus. Pe ici, pe colo, ai impresia că Timbaland s-a distrat cale de vreo două ceasuri, după o noapte în care băuse prea mult. În alte locuri jur că simţi ritm de manea. Sună atât de chinuit încât pe la jumătatea albumului îţi vine să dai cu el de pământ.  
   
Puţinele momente interesante („Numerology”, în ciuda versurilor inepte, „Elvis” ori „Colours”) abia respiră sub greutatea celorlalte. Un album foarte stors, o trupă care pare chitită să devină The Stupid Klaxons.

Kookuieţi

Martie 6, 2008

Uşurel, neimplicat şi neserios, totalmente adictiv. Earworm perfect, nu dintr-acelea cu „la la la”, ci cu „tu-tudu”.  H.I.T. scrie pe fruntea lui!

New band of the day

Februarie 14, 2008

Nu chiar nou-nouţă: The Duke Spirit există de vreo câţiva ani, dar nici dracu’ nu s-a arătat excesiv interesat (cu excepţia lui Shortcut, naturellement!).

Primul lor album s-a cam dus în pulă, al doilea – foarte proaspăt – s-ar putea să aibă mai mult noroc.

Donc: dacă toate cântecele sunt cel puţin la fel de bune precum acest „The  step and the walk”, atunci albumul „Neptune” merită urechi mai atente.

Presidents of the USA

Februarie 3, 2008

vampire_weekend1.jpg

(Vampire Weekend, „Vampire Weekend”, Xl Recordings, 2008)

Tocmai ce-au gătat şcoala. The şcoală, s-ar putea zice, căci puţină lume intră la Columbia University şi încă şi mai puţină iese.

Ivy League are, între altele, reputaţia unei fabrici de preşedinţi şi, presupun, morga aferentă.

Iar un nume de trupă precum Vampire Weekend sugerează frizuri-fluviu în „stilul” goth, solouri nesfârşit de plicticoase şi, opţional, un sentiment al damnării pe care numai E. Cioran (din Sibiu) ar fi putut să-l surprindă adecvat în cuvinte.

De-aia te surprind plăcut veselia sâsâită a vocalistului Ezra Koenig, obrăznicia cu care întreabă „Who gives a fuck about an Oxford comma?” sau aplombul ghiduş al primului single, „A-punk”, pe care l-am popularizat acum câteva zile.

Drept pentru care nu pot decât să bănuiesc o intenţie ironică în spatele numelui, în cazul în care n-o fi o expresie americănească pe care n-am întâlnit-o până acum.

The good life

Sus-numitul Ezra Koenig si amicii dumisale o ard prin campus sau, ahem, pe la Cape Cod, se mai îndrăgostesc de cate-o profă (cate-un prof?) şi nu par să aibă coşmaruri din cauză că lumea e rece, neagră şi rea.

E de-nţeles că pe la vreo douăzeci şi ceva de ani nu-ţi stau mintea şi/sau hormonii la dosarul nuclear iranian, iar varianta Vampire Weekend – lumea ca o mare facultate – sună

a) atrăgător

b) familiar.

Atrăgător, pentru că mai toată lumea şi-a dorit, la un moment dat, să râdă, cânte şi danseze for a living, iar mintoşilor ăstora e cât pe ce să le iasă. „Firul naraţiunii” e din mătase sclipicioasă – bună dispoziţie fără vreun motiv anume.

Familiar, pentru că Vampire Weekend vampirizează neruşinat, dar cu ştaif, zdrăngăneli „indie”, reggae rip-offs à la Police, dulcegării brevetate de Paul Simon, puseuri africane sau percuţii pe care Coldplay le-au dus pe culmi de progres (si civilizaţie). Nici eventualul fan Belle and Sebastian nu pleacă nemulţumit.

Teme pentru acasă

Vampire Weekend cântă un popişor-rockuleţ user-friendly, economicos şi detaşat, aproape fără efort şi, cred, fără grija de-a impresiona cu tot dinadinsul. E genul de album care place mult fetelor. Iar iubiţii lor pot strâmba iniţial din nas, dar încet-încet or să se dea pe brazdă, ba chiar s-ar putea să le placă.

Lipsa unor vârfuri evidente ar putea să fie de folos: albumul e omogen şi onest. Aceeaşi lipsă ar putea să joace feste: imaginaţie cam redundantă.

Nu detectez vreo urmă de conştiintă socială preocupare pentru mase pe undeva şi nici fermenţi de nemulţumire (dacă nu cumva vor să spună că oamenii mari sunt ipocriţi – „This feels so unnatural/Peter Gabriel, too”, în „Cape Cod Kwassa Kwassa”).

În ceea ce mă priveşte, cântatul fără „cauză”, neimplicat ideologic, e îmbucurător şi binevenit. Mi s-a aplecat de Manu Chao!

Dar lipseşte ceva violent, definitiv şi cu totul neaşteptat care să anunţe lucruri mai bune. Să nu le-o luaţi în nume de rău, sunt abia la început.

btt*

Ianuarie 21, 2008

Nu sunt esenţiali, dar nici penibili.

New-yorkezi, ceea ce e întotdeauna salutar, ieşiţi de curând de la şcoală.

Genul mai bookish, aşa, dar nu tocmai virgini acneici.

Ah, da, numele se cere repede interpretat: Vampire Weekend.

Albumul eponim, spre sfârşitul lunii.

*pentru cei născuţi în preajma lui ’89: btt=biroul de turism pentru tineret. Adrenalină, emoţie, CC Catch, etc.