Archive for the ‘trufandale’ Category

Never mind the Pollocks…

August 8, 2009

stone_roses2

(The Stone Roses 20th anniversary box set, Sony, 2009)

…Here’s The Stone Roses. Cu aproape 20 de ani în urmă, în 18 noiembrie 1989, săptămânalul indie britanic NME defila – inspirat – cu titlul ăsta. Şi-a făcut apoi un obicei din a descoperi aproape lunar Calea, Adevărul şi Viaţa sub forma vreunei trupe obscure, dar atunci trimiterea la Sex Pistols era întemeiată.

Loathe it or love it, Stone Roses puneau un umăr sănătos (northern monkeys!) la căruţa ulterior denumită alternative. Topurile britanice din 1989 erau pline-ochi de Madonna, Kylie Minogue şi Jason Donovan, The Bangles. În noiembrie s-au iţit şi New kids on the block. Remember, era înainte de Internet: topurile erau relevante, iar indie chiar era un cuvânt cu acoperire în viaţa reală, nu numai în redacţii (exagerez puţin).

Şi mai e ceva: se găta, după 40 de ani de paranoia globală, războiul rece. Oficial, pe 3 decembrie. Bush bătrânul şi Gorbaciov scrijeleau RIP împreună, în Malta – în mai puţin de trei săptămâni, România intra caragialian, aşa cum ştie ea, în rândul lumii.

11 ani

Atâţia aveam în 1989, de-aia am pornit la treabă amintindu-mi câte ceva despre context. Aş fi un ipocrit şi jumătate dac-aş pretinde că în dimineaţa de 23 decembrie m-am apucat s-ascult Stone Roses: i-am descoperit mult mai târziu, abia la Second Coming. Şi n-a durat mult să se facă mii fărâme, dar despre asta ştie toată lumea.

Ce mă interesează e relevanţa culturală a trupei (wow!!!). Madchester, Hacienda, early raves şi muie Thatcher were all good, dar n-am fost, sadly, de faţă şi ele nu sunt reperele mele. Totuşi, ăsta e un avantaj – mă preocupă în primul rând muzica.

Iar muzica e drăcesc de bună: are şi vitalitate, şi reflecţie în doze corecte, dar şi acea calitate rock’n’roll greu de rezumat într-un singur cuvânt: not giving a fuck (a fawk, to be thorough) îi spun unii.

Nu de alta, dar când deschizi un album spunând „I wanna be adored” ai face bine să te asiguri că oferi ceva demn de adorat. Cântecul ăsta e simplu – chitară psihedeloidă, percuţie cu doi-trei paşi înainte, excursii scurte prin catalogul Smiths şi, fireşte, vocea lui Ian Brown: identificabilă în mai puţin de o secundă.

„I wanna be adored” curge la fel de bine precum spectacolul pe care îl improvizează o balerină atunci când, simultan, găteşte omletă, fierbe cafeaua, dă un interviu telefonic, fâţâie mopul pe după aragaz, citeşte ziarul de dimineaţă şi aplaudă răsăritul: te subjugă.

Tot înainte!

Fără să fie un album de single-uri („Don’t stop”, aproape dadaistă, ar fi îndemnat mai greu masele la ţopăială) sau unul perfect (bălăduţa antimonarhistă „Elisabeth my dear” îmi pare cam grosieră), Stone Roses e perfect adaptat momentului: e juvenil şi optimist, dar veselia lui nu e tembelă.

„Bye bye, bad man” ţopăie all over the place, dar are şi ceva de spus: „Soak me to my skin/Will you drown me in your sea/Submission ends and I begin”. Sigur, nu e Wordsworth, dar omul nu se preface – asta simte.

La fel, îndemnul „Kiss me where the sunt don’t shine” („She bangs the drums”), sau ameninţarea din „Shoot you down” – e rostită cu un ditamai zâmbetul miştocar, iar dulceaţa funky-ish a cântecului sugerează orice, numai un glonţ care porneşte spre ceafă nu.

Şi tot aşa până la capăt – că te surprind sinuozităţile din „Fool’s gold”, directeţea lui „This is the one” sau măiestria din finalul lui „I am the resurrection”, până la urmă ideea e simplă – young, beautiful lads having fun. Sau, după cum spunea John Lennon când a fost întrebat care e mesajul rockului: to be here now.

De-asta mi-s foarte dragi momentele în care behăi alcoolizat cântecele lor (la Control, desigur) – o fac împreună cu oameni de 17, de 24 şi de 50 de ani. Then and there.

Anunțuri

Menschen am Sonntag

Martie 16, 2009

sonntag

Au trecut exact 80 de ani de cand s-a facut filmul asta – nu numai ca nu s-a fumat, dar imi pare mai bine infipt in contemporaneitate decat toate ultimatumurile lui Bourne.

Aproape ca mi-e teama sa scriu despre el: cine stie pe mainile cui mai incape!

In mainile cui trebuie, niste flirturi oarecare nasc zambete, compasiune, melancolie.

Facute grijuliu sandvis intre feliile fals(?)-documentare, micile nefericiri din marele oras au un gust plin. Intotdeauna o sa mai vrei o bucata.

Cea peste care am dat pe youtube nici nu e cea mai suculenta.

Dar minunati-va si voi la minutul 4.10: o suprapunere imagine/sunet care, pentru mine, e parte a rostului nemtilor pe lume.

Ca sa nu vorbesc despre cat de precis scartaie o vioara atunci cand se deschide usa dulapului.

Sau despre crescendo-ul din vocea cantaretei, inainte ca apa sa picure ultimul pic. Sa-l dam naibii putintel pe secolul 21, n-a inventat pana acum decat forma cea mai urata de terorism islamic. Un film, deci, pentru cei cu un strop de rabdare.

P.S.: cine mai vine pe 12 iunie la Kraftwerk? Alti nemti incapatanati si chitibusari!

Curat capodopera

Ianuarie 15, 2009

screamingmasterpiece13

(Ari Magnusson, Screaming Masterpiece, 2005)

Islanda apare rar la stiri. Iar cand se intampla nu prea e de bine („bad news is good news”, zic ziaristii cinici). Hipsterii de pretutindeni au descoperit-o cu incantarea prefabricata a celor pentru care un lucru bun dureaza un sezon. Pe la mijlocul anilor ’90, insa, daca ai fi cerut Kukl vreunui vanzator de muzica doldora de metale riscai sa-ti iei una peste ceafa.

„Screaming Masterpiece” nu e scutit de clisee, desi incearca sa nu-ti tranteasca la fiecare cinci minute cate-o imagine din avion a „insulitei populate de 300.000 de persoane”.

Peisajul, totusi, pare sa conteze pentru Damon Albarn, care constata – cu admiratie, dar si cu un strop de ciuda – ca muzica islandeza e a mai tare din parcare din cauza numeroaselor „black beaches” din tara aia. „And it’s as simple as that”, vine concluzia.

Chiar atat de simplu?

Bardi Johannsson (lead guitar si vocalist in Bang Gang) e dezarmant de onest: „Mai toata muzica islandeza e de cacat, dar lumea ma tot intreaba de ce a atat de deosebita. Din cauza ca toate trupele mai de Doamne-ajuta stiu ca n-o sa ajunga la radio, ca n-o sa vanda mai mult de 200 de albume in Islanda. Drept urmare, canta numai ceea ce le face placere”.

„Arta pentru arta”, o sa spuneti, dupa care imi veti da miliarde de contraexemple – trupe care cauta sa aplice aceeasi reteta si care nu reusesc decat sa gadile orgoliile catorva inchipuiti gen „basinile mele miros a Chanel”.

Uniforme

Islandezii din filmul asta, insa, numai retete nu cauta (aviz inteleptului care era nemultumit din cauza ca la concertul Massive Attack din vara nimeni nu purta „uniforma trupei”, salopetele „texmex” din Karmacoma). Amice, arta care conteaza e oricum, numai stereotipa, uni-forma nu. 

Revenind: oamenii aia ar putea face si manelele ascultabile. Ignora cu cel mai serios umor din lume gastile si dogmele: atunci cand fac rock inspirat de folclor nu iese o lautareala, atunci cand se inspira din Bob Dylan nu sunt penibili si desueti (cum, desi stiu ca o sa fiu injurat pentru asta, erau Pasarea Colibri).

Apparat Organ Quartet sunt patru clapari si un baterist – suna cel putin la fel de bine ca nemtasugurile Kraftwerk, Trabant pun in miscare cucoanele invitate la o serata, la resedinta presedintelui, regizorul Dagur Kari explica foarte convingator de ce „music is the ultimate art form” si se chinuie ani de-a randul sa inregistreze un album cu Slowblow.

Bang Gang se pisa de sus pe toate adunaturile „indie” ale ultimului deceniu, iar Nilfisk iau ce era mai bun din grunge si merg mai departe.

Ciocolata downtempo

Mi-au scapat, iacata, vorbe precum „grunge” ori „indie”. E din cauza ca muzica acestor oameni e atat de libera incat nu stii daca o sa te tina balamalele, daca ai ce sa faci cu atata emotie.

Explicatii, partiale, veti gasi nenumarate in film, iar sinceritatea trupelor o sa va inmoaie genunchii.

Un baiat din Mum, de pilda, spune ca se pregatea sa lucreze intr-o fabrica de ciocolata inainte de-a forma trupa, Bjork recunoaste ca e cam nationalista si isi explica succesul amintindu-si ca Islanda a devenit independenta abia in 1944, asa ca a trebuit sa treaca vreo doua generatii pana cand oamenii sa se intrebe care e identitatea lor.

Si inca

Un rapper (rapper! in Islanda!!!) de vreo 20 de ani e mai destept decat toti brooklynezii pe care-i gasiti in topuri: „Rap is the art of the spoken word. The voice isn’t just another instrument”.

Gagicile din Amina aduna lucruri de prin casa si canta la ele. Iese ceva foarte intim, foarte retinut, foarte „feminin”, dar „that’s the way we like it”.

Nilfisk, in fine, s-au apucat de rock in Stokkseyri, un sat de pescari cu 428 de suflete. „Sunt vreo doua-trei fete pe aici”, iti povestesc. Si adauga: „toata lumea le-a tras-o”.

De ce e, deci, muzica „pop”ulara islandeza cea mai buna din lume? Habar n-am. Dupa ce am vazut „Screaming Masterpiece”, insa, am certitudinea ca asa stau lucrurile. E unul dintre cele mai bune filme de propaganda ever.

Si inca ceva: rock’n’roll-ul (si, prin extensie, muzica pop) inseamna descatusare. Era, poate, cea mai democratica forma de arta. Islandezii par sa fie cei care-si aduc cel mai bine aminte.

P.S.: am evitat sa scriu amanuntit despre varfurile Bjork si Sigur Ros pentru ca din partea lor stiam la ce sa m-astept. Ceilalti m-au lasat paf (element predicativ suplimentar).

Natural high

Noiembrie 27, 2008

tricky1

( Tricky, live la Sala Palatului, 26 noiembrie 2008 )

De la concertul asta asteptam mult. Am primit totul si inca ceva.

Ne duseseram la Sala Palatului cu treaba. Am dat peste destula lume care se afla in treaba. Precum papusica apretata care, chiar la inceput, ne-a rugat sa ne asezam dracului, ca si aia care stau in cur vor sa vaza. Un burtos la costum a fost mai direct: „Jos, baaaa!!!”. Ma asteptam sa-i gasesc acolo, dar tot mi-au adus aminte de o vorba a lui Bukowski: „Some people never go crazy. What truly horrible lives they must live”.

Maxinmilleniumknowletension

Asa ar suna rezumatul concertului. Nu e cea mai inspirata gaselnita, dar nici Tricky nu e cel mai constant artist dintre cati cunosc. Cred ca are in continuare o relatie grea cu Maxinquaye – a bifat repede (si pe scurt) hiturile.

Dupa care a pus pedale sanatoase pe bucatile mai catchy din Knowle West Boy (no Council Estate, though) si  pe variante extinse si furioase ale bucatilor din Pre-millenium tension. Dar nu-mi cereti sa explic functionareste cum a stat treaba – o relatare onesta gasiti la md si una (mult prea) grabita la Boariu.

Pentru ca nu ma pot abtine: Lucian, rockul n-a salvat nici un trip-hop, era acolo de la bun inceput. Basca Tricky, Portishead si Massive nu suporta s-auda ca ar canta trip-hop. Nu putem sa-i zicem muzica si gata?

Atitudinea

I s-a reprosat ca a cantat „propriu-zis” (ha!) prea putin si ca a lasat greul pe Francesca. Unii s-au intrebat ce o fi fumat pe scena si au pus intensitatea din a doua parte a concertului pe seama erburilor. I happen to know for a fact ca n-ar fi trebuit sa cante decat 75 de minute. A stat timp de mai bine de doua ore.

Si mai stiu ca nu sunt singurul care a observat ca i-a placut. Asa se explica, intre altele, entuziasmanta buluceala motorheadista din final si mutrele contrariat-tampe ale pandarilor – cred ca nici cu gandul nu gandeau ca un om poate sa cante dublu fata de cat fusese arvunit, ba chiar sa se mai si pupe si sa se pozeze cu oricine s-a urcat langa el.

Creierul puturos al unuia a imaginat situatia in care lumea avea sa plece pentru ca s-a aprins lumina. Nexam! Ne-am bucurat sa-l vedem mai bine la fata. Ceva, totusi, did the trick: marlania de dimensiuni cosmice cu scosul instalatiei de sunet din priza.

Omul

Ma asteptam ca Tricky sa fie un gagiu dintr-o bucata. Nu ma asteptam sa-l aflu de o mie de ori mai misto decat imi imaginasem vreodata. Pentru ca, dragilor, e exact cum spune in „Tricky kid” – naked and famous. Omul are un curaj inimaginabil: spune exact ceea ce gandeste, canta taman cum ii vine (m-au enervat crunt ultimele lui albume, but he could care less), traieste fara rest. Ceea ce il apropie, daca tot aminteam de el, de Bukowski, intre altii.

Cum am aflat for certain ca e un gagiu dintr-o bucata? La fel ca toti ceilalti care au apucat sa-i vorbeasca – a venit la Control (nu in Gaia, nu in Office, nu in Embryo sau in vreo alta labaciune cu ifose) si am discutat putin, sincer si entuziast. A facut un gest care mi-a rupt franele: cand i-am zis ca nu vreau nici autograf, nici poza, ci doar sa-i spun „thank you”, mi-a pupat mana si m-a luat in brate. Si a facut la fel cu inca vreo cateva zeci – daca nu sute – de oameni. Asta e un cantaret caruia chiar ii pasa cine-l asculta.

Better still: amintiti-va ca Sala Palatului e locul in care se organizau odioasele Congrese ale PCR-ului. Eu ma simt privilegiat ca cineva a putut sa detoneze acolo o tona de TNT emotional, inlocuindu-mi amintirea acelor nenorociri cu cea a unui moment atat de pur si de liber incat mi-era teama ca n-aveam sa-i fac fata. Fumase iarba inainte si in timp ce? It doesn’t fucking matter! Cand iese asa ceva se cheama ca era, oricum, naturally high. And beautiful.

Balaurii din mall si alte lighioane

Octombrie 25, 2008

(Nick Cave and The Bad Seeds, Dig!!! Lazarus Dig!!!, 2008 )

Unii haiduci ai blogosferei mi-au promis ca „ma fac ei pi mini” din cauza ca n-am vorbit de bine despre Grinderman. Mi s-au reprosat destule; a fost invocata pizda distinsei mele mame, am provocat dezgust, mi s-a explicat cu pedanterie, ca la scoala, ca pe net se scrie putin, mult mai putin decat obisnuiesc eu.

Si asa mai departe.

Ce spusesem era ca n-aveam pofta s-ascult Grinderman. Nici pana-n ziua de astazi nu m-am invrednicit, asa ca doritorii sunt poftiti sa purceada inca o data sa arunce cu pietre.  It’d be an odd re-enactment of a particular Monty Python movie scene, but what the heck, I’ve had worse.

Larry

Presupun ca e varianta prescurtata a numelui Lazar. Opener-ul „Dig, Lazarus, Dig!!!” are rostul unui racord. Pe mine ma duse direct in perioada lirei lui Orfeu. Poate fi cantat la chefuri – refrenul nu necesita cine stie ce efort de memorie – sau poate fi luat drept o pastisa postmoderna cu final deschis: batjocorire a legendei biblice sau, dimpotriva, regurgitare a textului initial. Either way, it’s got an infectious groove and some wicked guitars.

Lucru valabil si cand vine vorba de „Today’s lesson”, pe parcursul careia ti se promite „a real good(cool?) time” – onorabila, dar nu uluitoare. Mai interesant pleaca „Moonland” – percutia iti marunteste cu incapatanare timpanele, numitul Nick sopteste amenintator „I’m not your favourite lover”, clapele fac cateva piruete gingase si gata. Apocalipsa parca nu mai pandeste ca odinioara, dar…

Get ready to shoot yourself

„Night of the lotus eaters” e o incantatie minimalista si totusi teribil de elaborata. Paradoxul e doar aparent, iar monotonia voita a cantecului te obliga sa asculti cu atentie ce spune omul: „The dragons roam the shopping malls/ I hear they’re gonna eat our guts/If I had the strength I might pick up my sword/And make some attempt to resist”.

„Dig, Lazarus, dig!!!” castiga insa din cauza ca Nick Cave nu se duce, monomaniac, intr-o singura directie (cum se intampla, cu rezultate emotionante, in „Boatman’s Call” sau – partial – in „Murder Ballads”). „Albert goes west” sau „We call upon the author…” imi par niste binevenite mostre de umor si ironie, impachetate alert si dansabil. Then again, it all depends on where you usually go out to dance.

Iar „Hold on to yourself”, nu stiu de ce anume, imi aduce aminte de „Asasinarea lui Jesse James”. Poate din cauza ca e si ea bantuita de sentimentul inutilitatii, de intrebari precum „Does Jesus only love a man who loses?”, sau poate din cauza viorii plangaret-resemnate din fundal.

Cert e insa ca, acolo unde trei sferturi dintre lautarii contemporani cu fite ti-ar servi un „I’m so lonely and confused”, Nick Cave iti taie respiratia cu niste versuri ca astea: „She rubs the lamp between her thighs/And hopes the genie comes out singing/She lives in some forgotten song/And moves like she is zombie-strong”.

Long story short

Daca rezisti pana aici (si ar fi pacat sa n-o faci), restul albumului te inveleste cu o grija aproape parinteasca, te pune pe ganduri si-ti mai provoaca si cateva mici, fugare, aproape rusinate zambete. As alege dintre cantece vreo cateva care ies mai bine in evidenta, as mai vorbi despre gingasia lui „Jesus of the moon” sau despre felul in care straluceste „Midnight man”, dar ma tem ca as comite o nedreptate fata de celelalte.

Cum „Dig, Lazarus…” vine de la cine vine, uluiala oarecum tampa pe care ti-o provoaca pare oarecum de asteptat. Si totusi, despre cate albume ati spus anul asta „Dom’le, e (aproape) perfect”?. Ai?

Chilipir!

August 25, 2008

( Beck, Modern Guilt, XL, 2008 )

Amorul meu pentru Beck e statornic: l-am tamaiat cat pentru doua vieti aici, adaug doar ca individul e genul de escroc care tine pe aceeasi taraba icre negre, ceasuri rusesti si Chanel-uri sterpelite cine stie de pe unde.

Treaba foarte evidenta si pe „Modern Guilt”, genul de album care te poate introduce pe nesimtite in opera unui geniu postmodern in viata. Stiu cat de gaunos suna, dar mai slabiti-ma: stiti si voi ca e foarte adevarat.

Nu inseamna ca „Modern Guilt” ar fi cel mai bun album al lui – e, insa, ceea ce-i trebuie dupa „The Information”: o oarescare relaxare, olecuta de pop science at work, ceva mai usor de digerat.

Danger! Mouse!

Enter, dara, jumatatea anorexica de Gnarls Barkley, pe post de producator. Mana lui Danger Mouse se simte foarte puternic in „Gamma Ray”, primul dintre single-uri, parca: ai parte de hurducaieli dancy saizeciste, de ruperea „marca inregistrata” de ritm si de o obsedanta, minimalista, de neuitat nota – aceeasi – repetata parca la nesfarsit pe chitara rece.

„Gamma Ray” are potential de zazanie. Fanii fundamentalisti au s-o injure abitir, din cauza ca nu prea merge impotriva curentului, asa cum te-ai astepta din partea lui Beck. Le recomandam rabdare si „Chemtrails”, bucata trippy/psychedelic/sonata, care nu stiu de ce imi aduce aminte de colaborarea lui cu Air, acel once in a lifetime „The Vagabond”. Nu ma luati la unspe metri, stiu ca nu seamana, dar la asta ma duse pe mine gandul.

Vorbeam despre o atitudine ceva mai relaxata – incercati „Youthless” si spuneti-mi ca nu va vine sa dansati, fredastairian, pe pereti. Ar insemna ca n-aveti pic de simt al ritmului, lucru foarte grav daca se mentine si pe parcursul urmatoarei bucati, „Walls”.

Contraponderi

„Walls” o suna frivol, nu zic, da’ nu inseamna ca nu are o gravitate greu de sesizat chiar din prima. Ia faites attention aici: „You got warheads stacked in the kitchen/You treat distraction like it’s a religion(…)/We do the best with the souls we’ve been given/Because you know we’re nothing special to them”. De la „Sea Change” incoace cred ca Beck n-a scris versuri mai limpezi, mai usor de priceput si mai triste.

Puneti peste astea „Replica”, un cantec bland-schizofrenic, imprumutat de prin vechiturile lui Aphex Twin, si-ati capatat material de gandire pentru vreo cateva saptamani bune. I know I did.

So there you have it: electronicale vintage, folk americanesc, dance saizecist, psihedelie cam din aceeasi perioada si – dincolo de toate – ceva imposibil de clasificat, de destelenit, precum bijuteria aia de „Orphans”. Beck castiga intotdeauna pentru ca e singurul care concureaza la categoria Beck.

Iar daca „Modern Guilt” e mai bun decat „Odelay” (nu e), mai omogen decat „Mellow Gold” sau mai eteroclit decat „Sea Change” chiar n-are importanta. Omul iti serveste, dupa cum spuneam, momite de berbec langa icre de Manciuria. Un chilipir!

Fumatul ucide?

Mai 6, 2008

Atenţie mărită la minutul 1.54. O ucide el fumatul, dar punkul mântuieşte. Şi o întrebare: n-a trecut prea mult de la Nirvana? Where the fuck is the new seminal band??? Aştept sugestii.

În aşteptare

Martie 13, 2008

stipe.jpg

(REM, New adventures in Hi-Fi, Warner Bros., 1996)

Recunosc: I’ve had an (orange) crush on Michael Stipe dintotdeauna. Din motive varii:

– mi-a populat depresiile adolescentine şi nu m-a abandonat după aia;

– trupa lui cântă rock la mandolină;

– se pişă pe tot PR-ul şi marketingul din lumea asta (ştim ce crede despre Bush sau despre Tibet, habar n-avem cu cine şi-o pune);

– mă face să ascult stiluri care, altfel, mă exasperează (bluegrass?? WTF is bluegrass?);

– arată în costum la fel de bine cum arată în fustă;

– îmbătrâneşte vizibil şi nu pare să-i pese;

Şi să nu uit: organizează aventuri în Hi-Fi de 27 de ani. Aia din 1996 despre care bălăuzesc acum, în aşteptarea noului album, e una dintre cele mai subestimate.

Încerc, deci, să-i fac măcar un strop de dreptate.

How the West was won and where it got us

Nu prea aduce a “Shiny happy people”. E al patrulea (ultimul) single. Ceva domol, subtil şi criptic: percuţia la minimum, pianul – niţeluş ameninţător, un sunet alb, produs de naiba ştie ce instrument, chiţăie la intervale egale.

De ascultat cu gura iască, ochii împăienjeniţi, creierul alert. Yes, I’m talking about tripping your life away.

Iar pentru nostalgicii lui “Radio Free Europe” urmează, imediat, “The wake-up bomb”. Rock vânos fără să fie patetic, thank you very much.

E o oareşcare schizofrenie în “New adventures in Hi-Fi”, recunosc. A fost făcut în turneu, drept pentru care meditaţiile pâsloase lasă câteodată locul zdrăngănelii. Aşa că albumul poate cădea greu la stomac. A se insista, merită.

Fără să fie un “album conceptual” (puah, sună înfiorător!!!), “New adventures…” schiţează un mic mare peisaj american – coperta e o fotografie în alb-negru a unui dâmb înconjurat de tufe nefericite – în care nu prea ai ce face în afară de a-ţi bea minţile.

După care cânţi, naturellement, “I’m drowning, me” (”Undertow”), “Aluminum, it tastes like fear/Adrenaline, it pulls us near” (”E-Bow the Letter”) ori “I don’t know what I’m hungry for/I don’t know what I want anymore” (”Bittersweet me”).

Dacă viersul e amar foarte, muzica e terapeutică. Ziceam despre “How the west was won…”, bucată bizară chiar şi pentru REM addicts, dar mai sunt multe chitări reci, clape conspiraţioniste şi instrumente pe care nu le-aş putea identifica nici dacă asta m-ar salva de la înec.

Inventariez, cu voia voastră, ceva ce aduce a buhai isteric (again, “How the west was won…), o răzătoare la pensie (”Zither”) sau râşniţa optzecistă a maică-mii (începutul lui “Electrolite”).

Capodopera

Vine îndată, dar – pentru cei prea plictisiţi ca să mai asculte un album cap-coadă – să rezum: rock de Doamne-ajută, nu circăraie kitsch (”The wake-up bomb”, “So fast, so numb”, “Departure”), melancolie şi nevroză (”Undertow”, “New test leper, “Low desert”) şi un banc micuţ pentru cei care se iau prea în serios, o melodie despre un băiet care se face preş taman când să fută şi el ceva – “Binky the doormat”.

Aşaaaaa… iar amu, despre “Leave”. 7 minute şi 17 secunde de geniu, să n-am parte de Joiţica dacă vă mint! Te păcăleşte la început cu nişte acorduri dintre cele pe care le înveţi fără probleme la 16 ani (cam ca începutul lui “Nothing else matters”).

După care totul face implozie – tobe, chitară electrică, voce: “I suffer the dreams of a world gone mad/ I like it like that and I know it”.

Nu vă gândiţi la urlet, la cuie pe tablă, la puţoisme gen “metale-metale-metale”!!!

Supărarea e, să scuzaţi vorba proastă, subdued – cam ca atunci când cineva tocmai ţi-a tras energic preşul de sub picioare, iar tu nici măcar nu te poţi aduna pentru o înjurătură cumsecade.

Un cântec numai bun pentru Apocalipsă. Când o fi să vie, vreau să mă ţină Stipe de mână.

Gramatica punk, ediţie nouă

Martie 5, 2008

siouxsie.jpg

(Siouxsie, Mantaray, Universal, 2007)

E foarte uşor să dai cu bâta-n baltă când vorbeşti despre punk. Întotdeauna se va găsi cineva care să-ţi explice că habar n-ai.

Că Rancid tre’ să urle la patru dimineaţa, să-ţi scoale vecinii şi să-ţi aducă poliţia la uşă. Altminteri e ca şi cum ai fi ascultat-o pe Marina Scupra.

Că cine n-a amestecat vreodată romparkin-ul cu votcă e un burghez.

Că „Auzi, n-ai şi tu o mie? Da’ o ţigară?” e cel mai cool salut din lume.

Zău?

La 51 de ani, Siouxsie (formerly known an Ms. Sioux, of the Banshees) nu ţine neapărat să arunce cu pietre în ferestrele de la Buck Palace. E politicoasă, vorbeşte îngrijit şi domol, nu se stropşeşte – oi! fuck! bollocks!- decât dacă e neapărată nevoie, condimentând întotdeauna măscările cu un zâmbet.

Asta n-o scuteşte, vorba cuiva, de „chităreli” precum „Into a swan” – track-ul care deschide „Mantaray”-ul de anul trecut. Şi care, că veni vorba, are greutatea a vreo 10-15 albume „indie” post-2000.

Cum punk-ul e zgomotos foarte, „Into a swan” merge să se pişe în văzul poliţaiului, mână-n mână cu „About to happen”. În două minute 52, aşa cum cer încorsetările genului, ai destul timp să strecori o clapă pentru care Muse o să-ţi fie toată viaţa recunoscători.

Iar mai apoi, ca o doză de Red Bull direct în venă, „One mile below”. Lasă percuţia impecabilă, lasă pauzele strategice, lasă riff-urile: se petrece ceva spectaculos pentru simplul motiv că o voce indescriptibilă rosteşte „Up, up, up!”.

Da’ ce cântec punk începe cu viori, frate, mânca-ţi-aş? Păi, „Loveless”. Şi vezi că mai încolo are să-ţi dea bătăi de cap şi „Drone Zone”, din cauză de contrabas+trompete.

I think I kinda made my point.

Pe scurt:

„Mantaray” e un album important întâi şi-ntâi pentru că e cântat de Siouxsie. A cărei voce gutural-ameninţătoare ar trebui – ştiu că nu se poate! – clonată. Dacă mi-ar recita cartea de telefon aş asculta-o în extaz.

Mai apoi, „Mantaray” e important pentru că amestecă – între altele – bossa nova („Sea of tranquility”) cu industrialul („Into a swan”). Pe hârtie pare o nenorocire, pe album sună ca şi cum aşa ar fi trebuit să se întâmple dintotdeauna.

În fine, „Mantaray” are neţărmurita bunăvoinţă de a te avertiza că „there’s a price to pay for a life of insincerity”. Când cineva a întrebat-o ce e aia punk şi dacă părinţii lui ştie, Siouxsie a răspuns că punk înseamnă să „do what you wanna do, fuck everyone else”. Ştiu, e greu, da’ uite că se poate.

2008: the resurrection of trip-hop

Februarie 18, 2008

goldfrapp.jpg

Aş vrea eu! Da’ nimeni nu mă poate opri să sper.

First of all: Goldfrapp, într-o săptămână. „Seventh Tree” apare la Mute, a fost înregistrat „deep in the English countryside” şi cică ar fi un „contrapunct senzual” al lui „Supernature”.

Ştiu că Alison nu era 100% trip-hop nici măcar pe vremea lui „Felt Mountain”, dar rămâne la fel de zărghită: momentan însufleţeşte frunzele de toamnă. Faptul că suntem încă într-o blestemată şi nesfârşită de iarnă nu se pune. La ea în cap, anotimpurile erau alandala anyhow.

Însă anunţatele albume Massive, Tricky şi Portishead (al ăstora e absolut sigur, am mai dat între timp peste câteva laude la adresa lui) mă lasă, după cum spuneam, să sper că în 2008 trip-hopul renaşte. Ştiu, ştiu, trip-hop e o vorbă de dânşii inventată. Dar purtăm discuţia asta altcândva.

Offtopic (da’ numai puţin)

Q Magazine îşi pune cititorii să întocmească noi topuri: de data asta, cele mai best albume britanice. Uite parascovenie, „Definitely Maybe” e pe primul loc.

Discutabil din mult prea multe puncte de vedere, topul ratează – since we’re talking trip-hop – „Blue Lines”, ceea ce mi se pare impardonabil. Ar mai fi absenţe flagrante: „Disintegration”, al lui Cure, bunăoară.

Dacă v-aţi înnegurat şi voi puţin, chill: nu-i dracul chiar atât de negru. Peste cinci ani topul va arăta altfel, peste încă cinci – tot aşa, etcaetera, etcaetera.

(Foarte) offtopic

Kosovo: cine s-a săturat de istericalele peremiste, de tâmpeniile cosmice ale lui Cornel Nistorescu şi de geopolitica ţambalagită se poate drege olecuţă aici.  

Omul ştie despre ce dracu’ vorbeşte, argumentează impecabil şi avertizează corect:  „If anything, Kosovo’s independence will be a reminder for everyone in Europe that, if they abuse their ethnic communities, they risk losing them”. Hai Europa!