Never mind the Pollocks…

August 8, 2009

stone_roses2

(The Stone Roses 20th anniversary box set, Sony, 2009)

…Here’s The Stone Roses. Cu aproape 20 de ani în urmă, în 18 noiembrie 1989, săptămânalul indie britanic NME defila – inspirat – cu titlul ăsta. Şi-a făcut apoi un obicei din a descoperi aproape lunar Calea, Adevărul şi Viaţa sub forma vreunei trupe obscure, dar atunci trimiterea la Sex Pistols era întemeiată.

Loathe it or love it, Stone Roses puneau un umăr sănătos (northern monkeys!) la căruţa ulterior denumită alternative. Topurile britanice din 1989 erau pline-ochi de Madonna, Kylie Minogue şi Jason Donovan, The Bangles. În noiembrie s-au iţit şi New kids on the block. Remember, era înainte de Internet: topurile erau relevante, iar indie chiar era un cuvânt cu acoperire în viaţa reală, nu numai în redacţii (exagerez puţin).

Şi mai e ceva: se găta, după 40 de ani de paranoia globală, războiul rece. Oficial, pe 3 decembrie. Bush bătrânul şi Gorbaciov scrijeleau RIP împreună, în Malta – în mai puţin de trei săptămâni, România intra caragialian, aşa cum ştie ea, în rândul lumii.

11 ani

Atâţia aveam în 1989, de-aia am pornit la treabă amintindu-mi câte ceva despre context. Aş fi un ipocrit şi jumătate dac-aş pretinde că în dimineaţa de 23 decembrie m-am apucat s-ascult Stone Roses: i-am descoperit mult mai târziu, abia la Second Coming. Şi n-a durat mult să se facă mii fărâme, dar despre asta ştie toată lumea.

Ce mă interesează e relevanţa culturală a trupei (wow!!!). Madchester, Hacienda, early raves şi muie Thatcher were all good, dar n-am fost, sadly, de faţă şi ele nu sunt reperele mele. Totuşi, ăsta e un avantaj – mă preocupă în primul rând muzica.

Iar muzica e drăcesc de bună: are şi vitalitate, şi reflecţie în doze corecte, dar şi acea calitate rock’n’roll greu de rezumat într-un singur cuvânt: not giving a fuck (a fawk, to be thorough) îi spun unii.

Nu de alta, dar când deschizi un album spunând „I wanna be adored” ai face bine să te asiguri că oferi ceva demn de adorat. Cântecul ăsta e simplu – chitară psihedeloidă, percuţie cu doi-trei paşi înainte, excursii scurte prin catalogul Smiths şi, fireşte, vocea lui Ian Brown: identificabilă în mai puţin de o secundă.

„I wanna be adored” curge la fel de bine precum spectacolul pe care îl improvizează o balerină atunci când, simultan, găteşte omletă, fierbe cafeaua, dă un interviu telefonic, fâţâie mopul pe după aragaz, citeşte ziarul de dimineaţă şi aplaudă răsăritul: te subjugă.

Tot înainte!

Fără să fie un album de single-uri („Don’t stop”, aproape dadaistă, ar fi îndemnat mai greu masele la ţopăială) sau unul perfect (bălăduţa antimonarhistă „Elisabeth my dear” îmi pare cam grosieră), Stone Roses e perfect adaptat momentului: e juvenil şi optimist, dar veselia lui nu e tembelă.

„Bye bye, bad man” ţopăie all over the place, dar are şi ceva de spus: „Soak me to my skin/Will you drown me in your sea/Submission ends and I begin”. Sigur, nu e Wordsworth, dar omul nu se preface – asta simte.

La fel, îndemnul „Kiss me where the sunt don’t shine” („She bangs the drums”), sau ameninţarea din „Shoot you down” – e rostită cu un ditamai zâmbetul miştocar, iar dulceaţa funky-ish a cântecului sugerează orice, numai un glonţ care porneşte spre ceafă nu.

Şi tot aşa până la capăt – că te surprind sinuozităţile din „Fool’s gold”, directeţea lui „This is the one” sau măiestria din finalul lui „I am the resurrection”, până la urmă ideea e simplă – young, beautiful lads having fun. Sau, după cum spunea John Lennon când a fost întrebat care e mesajul rockului: to be here now.

De-asta mi-s foarte dragi momentele în care behăi alcoolizat cântecele lor (la Control, desigur) – o fac împreună cu oameni de 17, de 24 şi de 50 de ani. Then and there.

Ferestre

August 1, 2009

fereastra

Mai multe, aici. Nici albumul nu e rău deloc. Ba dimpotrivă.

Brooklyn bounce

Iulie 25, 2009

grizzly bear

(Grizzly Bear, Veckatimest, Warp Records, 2009)

Confesiune: Brooklynul a crescut grămezi de muzicieni (Lou Reed), romancieri (Paul Auster) sau actori (John Turturro) care – ei şi mulţi alţii – m-au ajutat să-mi dau seama cine sunt, de unde vin, încotro mă îndrept şi care m-au avertizat să nu fac pipi în parcările mallurilor (Seinfeld, fireşte).

Grizzly Bear nu m-au pălit la fel de tare. Dimpotrivă. Poate din cauză că am început cu remixurile pentru „Horn of plenty” –  indiferent de calitatea lor, remixurile mă impresionează arareori. Dar „Veckatimest” intră mult mai bine.

Tot de artsy pop (no farting jokes, pls, they’re sooo 2005) ai parte, dar de unul primenit, relaxat, care nu ţine să-ţi croşeteze circumvoluţiunile, ci să le mângâie grijuliu.

Asta nu exclude sinceritatea brutală: „While you wait for the others to make it all worthwhile/All your useless pretensions are weighing on my time” zice cântecul de divorţ „While you wait for the others”, înainte ca vocalistul să o invite „kindly” pe ingrată „to make her way”. Totul, pe un ton foarte civilizat – cântecul e suav, leneş aproape, dar chitara mârâie de la bun început.

Balet şi bune maniere

Piesa imediat următoare, „I live with you”, împrumută violoncelul lui Bowie şi instrumentele lui de suflat, dar şi rostirea angoasată – căci e vorba mai degrabă de un strigăt decât de un cântec propriu-zis: „Return/Don’t put me off/Return/Don’t make me beg/Return” nu sunt cele mai inventive versuri din istoria rockului, dar spuse cum trebuie şi împinse în toate părţile de bufeuri electrice à la Ziggy Praf-de-Stele sună mult mai convingător.

Aţi mai auzit asta despre o mie de albume, dar lui „Veckatimest” chiar i se potriveşte – nu se lipeşte din prima, nu pare populat de posibile hituri, nu se lasă citit în metrou, pe iPod. Dezmăţul din „Southern Point”, unde chitara rece coabitează cu ceea ce pare un ceas deşteptător sovietic, poate îndepărta multă lume.

Nici valsul în care virează „Ready, able”, după un început rather indie, nu se decriptează în 30 de secunde. Dar e soundtrackul perfect al acestor zile prăfoase şi extenuante – cântecul se scurge precum firele de transpiraţie de pe frunte: oricât te-ai şterge, nu par să se oprească.

Vechi obiceiuri

Gusturi şi gusturi: un foarte bun prieten mi-a făcut bucuria ţăndări când a numit albumul „o lălăială”, dar un altul a fost foarte de acord că e o raritate măcar dintr-un punct de vedere: are sens (sau, mai bine zis, diversifică o stare, o idee) de la un capăt la celălalt, ascultat în tihnă şi cu un strop de atenţie.

Are o construcţie frumoasă – porneşte exuberant, devine lasciv („Cheerleader” is, among others, my new favourite shag song), se supără niţel şi se încheie meditativ.

În cuvinte mai limpezi: e un album, e efortul câtorva oameni care cântă de plăcere, amestecat, aventuros aici („Dory”),  aproape tradiţional dincoace („About face”).

Refuză, fără s-o facă explicit, să te seducă în pauza de masă, între un sendviş şi o ţigară fumată în grabă: în felul ăsta nu mai apuci, de fapt, să asculţi muzică – doar o consumi. E pestriţ, uşor afurisit şi totalmente seducător. Taman ca Brooklynul.

Ofticat sunt, ofticat!

Iunie 15, 2009

Mi-a plăcut sâmbătă la Kraftwerk, nu zic nu, dar adolescentul din mine tot varsă o lacrimă: nu mi-ar fi stat deloc rău nici la reunion gig-ul Blur.

Aşadar: are cineva vreun bilet la Glastonbury? B’Estfest! Chiar nu mai poţi adăuga o trupă? Vericule Damon! Haideţi, fraţilor, măcar cu un album nou, nu vedeţi ce căcaturi scot ameţiţii ăia de la Oasis?

Setlistul e aici (măiculiţă, Trimm Trabb&Beetlebum&Out of time!), clipuri dincoace. I’m pins and I’m needles!

Later edit: s-ar putea să nu mă fi gândit chiar la cai verzi pe pereţi – Graham zice aici că oamenii s-au jucat niţeluş prin studio şi că, cine ştie?, am avea şanse la ceva nou. “We really don’t want to put ourselves under any pressure. I think we want to have fun with these gigs and then we’ll think about that really.” Fingers crossed.

Sad later edit no.2: No, sir, ain’t gonna happen 😦

Umblăm prin orasch

Iunie 14, 2009

Sunt convins că aţi auzit poveşti despre Kraftwerk la Sala Palatului sau că aţi fost de faţă, aşa că n-o să insist foarte tare.

Atât: unui prieten i-au dat lacrimile, altul a refuzat categoric să vină. Al doilea a fost cam cap pătrat, cred, dar nu e un capăt e ţară. 

md zice foarte bine ce zice (oamenii sunt la fel de importanţi ca Pink Floyd), adaug şi eu un gând care m-a trosnit cam pe la „Vitamin”: fără artă, tehnologia e degeaba.

Chiar dacă nu pot pretinde că sunt fan sau cunoscător de Kraftwerk, I loved it. Între altele, pentru un gest de o eleganţă supremă, consemnat de la 2.38 încolo.

TIFF 2009: Porumboiu!

Iunie 11, 2009

bucur

Ce face Dragoş Bucur în poza de mai sus? Păzeşte o groapă, după cum îi răspunde vânzătoarei de butic foarte pe fază care îl văzuse în acelaşi loc în urmă cu o zi. Grea misie, misia de poliţai: prea puţină lume e dispusă să mai creadă că aşa stau lucrurile.

Corneliu Porumboiu restituie, însă, poliţiştilor oneşti din ţara asta (încetaţi cu râsul, I’m really serious!) dramul de demnitate pe care l-au făcut poştă Abrahamii şi doi şi-un sferţii noştri de toate zilele. Dacă ar fi singura reuşită a lui „Poliţist, ajectiv”, tot n-ar fi puţin lucru. Filmul e, însă, mult mai mult: dacă e să mă-ntrebaţi pe mine, de la „Lăzărescu” încoace nimeni n-a mai surprins un moment istoric – România cea proaspăt europeană – într-o manieră atât de radicală.

Micul caz de consum de droguri uşoare pe care îl are de instrumentat poliţaiul Cristi -Dragoş Bucur face mai mult decât un simplu rol aici, pur şi simplu ţine tot filmul, cam ca Luminiţa Gheorghiu în amintitul „Lăzărescu”- micul caz, zic, s-ar putea transforma într-unul mai măricel, de trafic. Dar legea e anapoda, şeful IGPului (Vlad Ivanov, înspăimântător de bun) vrea să vadă rezultatele repede, iar procurorul de caz ştie că puştiul turnat o să iasă repede de la mititica, pentru că „tac-su e contabil, îl scoate”.

Aşa se naşte criza morală – Porumboiu i-a zis, după proiecţie, caz de conştiinţă – documentată aproape jurnalistic de „Poliţist, adjectiv”. Cum reuşeşte Corneliu să scoată apă din piatră seacă şi să facă din al doilea lui lung-metraj un film excepţional despre sens, rătăcire, semne şi limbaj aflaţi de pe 3 iulie încolo. „Poliţist, adjectiv” e şi neo-neorealist, şi parte a „noului val” şi tot ce vreţi voi, dar trece graniţele româneşti pe nesimţite şi poate uimi pe oricine, oriunde. Premiile de la Cannes şi cronicile extaziate de care se bucură spun un lucru simplu – e un film universal.

Un film, să ne-nţelegem, care se cere văzut de multe ori şi pe care mulţi îl vor înjura sau îl vor minimaliza: intri în sală convins că îţi cunoşti prea bine gusturile şi competenţele, că ai văzut destule până acum şi că ştii la ce să te aştepţi. Ieşi năuc, confuz, stors, şi ţi-e greu să recunoşti c-ai dat peste ceva care te solicită mult mai mult decât filmul poliţist tradiţional, cel cu urmăriri pe autostradă, pacpacuri multiple şi bătăi coregrafiate mai atent decât clipurile dance.

Cei care au râs la „A fost sau n-a fost?” vor găsi şi aici câteva binevenite momente absurd de amuzante. Mini-spoiler (singurul, nu mă-njuraţi): şlagărul de mai jos, de ascultat de cel puţin trei ori.

Cei pe care i-a impresionat ultimul cadru din „Visul lui Liviu” vor da peste un film rotund, exasperant de deştept, peste cel mai bun scenariu românesc de după ’89 (şi sunt prudent când spun asta).

Cei care, last but not least, se declară sătui de filmele „despre comunism” or să constate – dacă nu le era limpede deja – că oricine e un posibil infractor în România noastră cea ultracapitalistă, exact ca în România aceea de care nu mai vor să audă. „Poliţist, adjectiv” nu e doar un film important – e unul esenţial.

TIFF 2009: şocuri

Iunie 9, 2009

magnus

Una dintre atracţiile majore ale TIFF-ului e, în ceea ce mă priveşte, imprevizibilitatea. Am avut parte, anul ăsta, de cea mai frumoasă întâlnire la care puteam spera (nu spun cu cine), m-am holbat indiscret şi insistent la Anamaria Marinca (sper să n-o fi supărat) şi am dat peste câteva filme cum nu se găsesc la orice colţ de stradă.

Magnus

„Oamenii de ştiinţă au demonstrat că, atunci când îţi tot izbeşti capul de ziduri, sănătatea ta are de suferit”. I-o spune lui Magnus, tânăr chitit să-şi zboare creierii, un popă hippiot şi fumător de iarbă, dar arogant şi condescendent. Iar băietul zîmbeşte trist şi aşteaptă, cu liniştea celui care a luat deja hotărârea, momentul cel mai bun.

De ce vrea Magnus să moară nu e întrutotul limpede: (ne)părinţii de care are parte, handicapurile afective multiple, boala de plămâni care ar fi trebuit să-l îngroape până la 16 ani (dar de care scapă) sunt explicaţii incomplete. Magnus e un personaj cioranian, aş zice, iar asta nu duce cu tot dinadinsul la filme bune.

Dar regizoarea – o estoniancă debutantă – şi directorul de imagine reuşesc aproape la milimetru acolo unde majoritatea virează în afectare şi elucubraţii: hăurile (a)morale în care se avântă personajele se îmbracă în imagini tulburătoare, în salturi peste timp neaşteptate, în replici care te fac să te chirceşti: „dacă pot lua comanda asta în 30 de secunde, n-o să mor astăzi”.

Magnus (filmul) e pâslos şi solicitant, coşmar fluid din care te trezeşti brusc şi de care, paradoxal, ţi se face dor în momentul în care-ai deschis ochii. N-o să mori astăzi. De văzut, obligatoriu pe ecran mare, la MŢR, marţea viitoare. După care vă descurcaţi voi.

Hunger

Bobby Sands, teorist IRA sau freedom fighter – depinde din care parte priveşti problema – face greva foamei într-o închisoare din Irlanda de Nord, conştient că o s-o mierlească urât şi că altă cale de a-şi face copilul să înţeleagă pentru ce moare nu există.

Steve McQuinn (nici o legătură cu actorul, e un regizor negru) nu poate face abstracţie de încărcătura politică a poveştii. O auzi când şi când pe Maggie Thatcher, eşti foarte sec pus în temă cu întâmplările care au precedat momentul zero al filmului, dar nu ţi se predă o lecţie de istorie. Eu, cel puţin, am refuzat să citesc filmul în cheia asta. Ce vezi, în detalii atroce, e cum supravieţuieşte o idee. În celule mâzgălite de sus până jos cu căcat, în bătăi cumplite, sub presiunea celor rămaşi afară şi dispuşi să fie mai concilianţi.

Nu sunt sfinţi în filmul ăsta (cum-necum, despre directorul închisorii se află că o să-şi viziteze mama la azil – acolo şi primeşte glonţul în scăfârlie). Nici speranţă nu prea pare să fie. Cum naiba se perpetuează, însă, afli dintr-un film geometric: întîmplări din puşcărie – discuţie aspră (excepţional scenaristul!) – moarte lentă, filmată cu exasperantă măiestrie. Ne-am certat ca chiorii după ce cineva a spus că înţelege astfel de gesturi, dar discuţia mi-a părut inutilă: „Hunger” e filmul despre Sighet pe care nimeni n-a reuşit (încă?) să-l facă.

Antichrist

Doza de scandal era asigurată după Cannes, ce n-am anticipat e doza de prostie cu care românul snob se uită la filme controversate: s-a râs exact la scenele despre care scria în ziare că au fost huiduite la Cannes şi-am auzit şi un îndemn din gura unui lăbar cu ifose: „Pupă-l!”.

Şocant? Poate, deşi tona de reviews pe care o citisem înainte şi horror-urile din urmă au atenuat din impact. „Rosemary’s baby” e, prin comparaţie, un balet graţios. Dar alăturarea nu e, cred, cea mai potrivită. Adevărul e că nu am înţeles Antichristul, că pot încerca să argumentez de ce scârţâie prin unele părţi, dar că nu mi-am putut lua ochii de la el.

Misogin? Ar fi corectitudine politică gone mad să vezi asta în filmul lui von Trier. Mie mi se pare că lucrurile stau chiar pe dos. Complicat? Helllloooooooo!!!!! Încă o dată: it’s von Trier we’re talking about. 

Repet: nu pot pretinde c-aş fi „înţeles” (nici Charlotte Gainsbourg nu se grăbeşte să spună că s-ar fi prins, dar crede că rolul ei e, de fapt, una din multele feţe ale regizorului însuşi), dar ştiu c-am văzut momente de mare cinema în filmul ăsta. Cineva aducea aminte, după, de Magda Mihăilescu: şi dacă ar fi adevărat că e un film ratat, e filmul ratat al unui maestru.

TIFF 2009: confirmări

Iunie 9, 2009

tiff2009

„Cine e Toma?” mă întreabă o amică de-acasă. Ştiu doar că-l cheamă Cuzin şi că se dă de-a dura pe deal, cu Vasluianu în braţe, în spotul festivalului. Neştiinţă scuzabilă: după câteva zile de ploaie feroce şi de temperaturi tomnatice, nici Mimi Brănescu nu mai pare la fel de familiar. Am văzut spotul cu pricina de fix 27 de ori (nu pun scurtele la socoteală, deşi „Dans macabru”, „Zece” şi „Etajul următor” m-au cam lăsat mut – „Zombie infectors 3”, nu!).

Ploaia şi vântul m-au costat o zi de festival – marţi mi-au trebuit doftoriceli în regim de urgenţă şi haine groase, altminteri îmi abandonam un rinichi la Cluj. Am prins, totuşi, „The Lodger”-ul lui Hitchcock, în aer liber, la Muzeul de Artă: ideea proiecţiei pe un aparat de la 1970 toamna e salutară, dar în primul sfert de oră mai mult am întrezărit filmul decât să-l văd. Iar eu eram chiar în faţă. Eşecul a devenit complet abia după ce s-au pornit tuncţăielile DJ-lor (DuBase, cică, îşi zice unul): nici o legătură cu filmul, nici o nuanţă neaşteaptată, o cheie nouă, nimic. Marţea mă-sii!

Pornisem foarte bine cu „Thomas”: un finlandez mizantrop, reţinut, stoic şi foarte îndrăgostit, încă, de nevasta pe care a eutanasiat-o. Chestie care s-a lăsat cu pierderea dreptului de a practica medicina, cu un „reject” total din partea familiei şi cu niscaiva ani de puşcărie. Nu vă temeţi, că nu v-am stricat filmul: se ţine impecabil, se termină răvăşitor şi e filmat cu detaşarea aceea încăpăţânată a nordicilor, care mai degrabă mor decât să-ţi dea mură-n gură.

O temă cam tot pe-acolo (familie, frustrare, dor/inţe) şi în „Nord”-ul cel premiant, road movie înzăpezit, comentariu deştept despre demnitate – moartea bătrânului e antologică! – şi despre căutarea hăbăucă, dar neabătută, a unui rost. Ştiu că sună ca dracu’, dar filmul n-are nici una dintre preţiozităţile de mai sus: e simplu, frumos şi emoţionant. Unde mai pui că-ţi serveşte o dilemă atipică: dacă n-ai mai avea alcool prin casă, te-ai îmbăta ca două dintre personaje, cu un tampon îmbibat în antigel lipit strâns de căpăţâna proaspăt rasă?

Alt finlandez, „Pământ îngheţat”, îl face de ruşine pe Inarritu: poveştile curg fără să simţi cusăturile, explicaţii de-a gata nu ţi se furnizează, şi nici măcar finalul în oglindă nu epuizează, nu aruncă în aer toată încărcătura emoţională. Vă spun atât – e păcat ca un prof de literatură dat afară să-şi gonească băiatul cel toxicoman şi bun de nimic de-acasă, dar chiar şi în condiţiile ăstea salvarea poate să fie filmată, povestită, explicată convingător. Pe alocuri dur, fără să fie cu tot dinadinsul violent, m-a secat de energie şi m-a făcut să mă răstesc oţărât ca văcarul pe sat la cea mai bună prietenă. Ne-am împăcat în aproximativ un sfert de oră.

Nu doar nordicii fac filme mişto. Pentru mine, una dintre descoperirile de anul ăsta e „Mesagerul”. American. Soldat decorat în Irak. În cele trei luni de cătănie care i-au mai rămas, e însărcinat să anunţe familiile celor morţi despre ce s-a întâmplat înainte ca oamenii să afle de la CNN. Nicicând nu mi-au sunat mai trist formule-şablon precum „I’m very sorry for your loss”.

Iar „Mesagerul” reuşeşte să fie mai subversiv decât toate istericalele lui Michael Moore pentru că nimeni nu pomeneşte, nici măcar o dată, numele lui George Bush (junior). Direct, sincer, plin de compasiune. A, da, şi mai şi joacă în el Woody Harrelson (face un personaj pe care îl dispreţuieşti şi de care te ataşezi în egală măsură), Steve Buscemi şi Samantha „I can do no wrong” Morton. Impecabilă.

Twat in a cage

Aprilie 27, 2009

corgan

A întrecut rău măsura! Îmi lasă impresia că ţine cu tot dinadinsul să se transforme în propria lui caricatură. „This bald bloke in a dress”, cum l-a încondeiat Sharon Osborne, îţi vrea banii.

Dacă îţi prisosesc 27 de lire, poţi să le faci praf pe site-ul lui Billy Corgan (formerly of the Smashing Pumpkins, dar când şi Jimmy Chamberlin îţi dă papucii, te duci şi te culci!).

Nu capeţi cântece noi, variante, rarităţi, sau mai ştiu eu ce, ci câte 25 de minute de frecat mangalul prin studio. Unele înregistrări intră apoi într-un „substantial art film„, cică.

Chiar nu ştiu ce naiba are băiatul ăsta! De ce tre’ să mai îngrop un erou al adolescenţei? Cineva comenta, dărâmător: „In spite of my rage I am still just a twat in a cage”. Trist.

2009, semne bune

Aprilie 25, 2009

the-horrors2

(The Horrors, Primary Colours, XL, 2009)

Primul minut din „Mirror’s Image”, cântecul care deschide albumul, te face să crezi că ai nimerit peste încă o compilaţie indigestă gen Buddha Bar. Creşte însă tocmai la momentul potrivit. După câteva zvâcniri electronicoase, ai parte de bas persistent, de percuţie à la Cure (ăsta e miracolul meu de Paşti – a renunţat cineva la cinelul ăla discoey făcut poştă de toate trupele „indie” ale momentului), şi de o voce greu de definit. O să încerc mai la vale.

„Three decades”  sună ca partea a doua a aceleiaşi bucăţi: e mai alertă şi mai scurtă şi întăreşte senzaţia de plutire controlată: basul şi tobele lucrează impecabil împreună – ritmul e bătut în cuie din prima şi urmărit consecvent – iar clapa experimentează frenetic – când scârţâie, când chiuie, când chicoteşte.

E post-punk, dacă ţineţi cu tot dinadinsul, dar unul adus la zi şi, încă o dată, curăţat de clişeele intens revizitate în ultima vreme.

Iar „Who can say”, densă, aspră şi gravă, e confirmarea: numai bună de single, te poartă elegant şi convingător cale de vreo două minute ca să refoloseacă în cheie şmecher-detaşată un fragmenţel din „Be my baby”, hit bubblegum al unei trupe de gagici de prin anii ’50, The Ronettes.

Aici am început să-mi fac griji: sună prea închegat pentru perioada asta sau mi se pare?

Nu mi s-a părut

The Horrors ascultă ce trebuie (My Bloody Valentine, Bauhaus, Cure, The Stranglers, Birthday Party, inevitabilii – acum – Joy Division, etc. – you know the drill), dar „Primary Colours” nu sună ca un soi de tribute album mai răsărit.

Poate că vocea băjetului, amestec în care intră Brett Anderson în zilele lui bune şi Morrissey, leagă toată maioneza.  Poate că simpla îndepărtare de turmă e şpilul. Mi se pare că – alături de Klaxons – ăştia sunt printre puţinii care încearcă să facă muzică şi pentru alte momente în afara nopţilor alcoolizate de sâmbătă.

Luaţi, de pildă, cuplul „New Ice Age/Scarlet Fields” – ţipăt, riff şi angoasă într-o parte, bass şi clapă optzecitstă prinse într-un balet hipnotic, în cealaltă. „I only think of you”, care le urmează, e necesarul salt în hău – şapte minute şi mai bine tocate mărunt, cu minuţiozitate.

Mă bucur foarte să constat că, în afară de Nick Cave, mai foloseşte cineva  violoncelul în muzica rock. Şi că se poate aduna să scrie, simplu şi convingător, versuri în spatele cărora bănuieşti o sfârşeală nesimulată: „As the flames wash around me/I only think of you/I only want to save you/But I’ve done all I can do”.

Riscuri

Scriam, acum două zile, cât îmi doream ca albumul să nu strice „Sea within a sea”, jucăria krautrock-psihedelicoasă care m-a făcut să vreau mai mult şi care închide în mod excepţional un album excelent.

Un singur lucru zic despre ea: spre sfârşit, sună ca şi cum ar fi manglit ultima parte a „Rip”-ului Portisheazilor. E doar din cauză că producătorul se numeşte Geoff Barrow. Carevasazică, două albume majore în tot atâţia ani pentru bristolian – să trăiască!

NME le pregăteşte – dacă n-o fi trecut deja la fapte – tratamentul de primă pagină. O să-i regăsiţi la sfârşitul anului şi în clasamentele făcute de Q şi de Pitchfork. Nu m-aş supăra deloc dacă B’estfestul reuşeşte să-i fure pentru o noapte. Numai să n-aud că ar fi „salvatorii rockului”, că mă urc iarăşi pe pereţi!

Cel mai bun album al anului (so far) ar trebui să fie de-ajuns.